Ce- am fi

Ce- ar fi lumea, fără poezie?
Zilele ar traversa pămîntul, fără arhitectura visului.
Timpul de trăit ar fi golul amforei dintr- un muzeu, care așteaptă vinul ursit.
Argintul din aer, de doliul contemplației, ar înnegri.

- Sînt toate rănile din lume, spune poetul, cu fiece poezie care apără toate visele prezente, pe linia întîi a trecutului, dar odată voi revanșa!

În tranșeul unde sabia spinării taie bezna în două, poeții distilează din propriile arderi, roua vindecătoare a licorii misterioase, pe care au gustat- o cu fiecare cuvînt de bătălie, între ce este jos, și ce va fi sus.

Ce- ar fi poetul, fără luptă?

El vede nevăzutul cu o mie de ochi, niciunul miop.
El aude neauzitul cu o mie de urechi, niciuna surdă.
Vorbește cu o mie de limbi, niciuna moartă.

Cu fiecare cuvînt înalță turnuri de lumină, așa cum copilul cu o mie de mîini, ridică un castel de nisip, și se vrea cuceritor.
Poetul și copilul sînt camarazi, în labirintul visului.
Depind unul de celălalt, uniți de aceleași vene, conduse de același vis, plutitor.
Cît o bobiță de mac este visul, aceea, singura conștientă din capsulă, care- aude culegătoarea cum se- apropie, și le gravitează pe toate.
La cotituri de primejdie, pulsează extrasistole de luptă, în codul Morse al inimii:

- Nu vă pierdeți! Nu mă pierdeți!
  Ce- ați fi voi, fără vis?:
  Ce- ar fi lumea, fără poezie?

  Ce- am fi?

(Domnica Pop)