Gheorghe MIHĂIESCU despre DOMNICA POP (recenzie de suflet)

       Citind-o pe Domnica POP, autoare a 18 volume de poezii și proză, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Societății Române de Haiku, simți legănatul prin copilărie, adolescență și consacrarea în maturitate, sensibilitatea însoțind-o precum un fir roșu în definire.

       În primul rând, nu poți să pătrunzi în scriitura autoarei când vrei. 

       Trebuie să ai o stare potrivită, când totul s-a sedimentat, când este liniște, când lumina lunii se chinuie să se strecoare prin geamul dormitorului cu perdeaua trasă, când zgomotele nocturne s-au liniștit și rămâi singur în apa nopții, deschizând prima pagină, a doua, și apoi celelalte, până când răsăritul îți bate în geam. 

       Trebuie să-ți creezi starea să poți pătrunde în substraturile existenței autoarei. 

        Te duce în orizonturi neînchipuite unde te întâlnești cu Eul profund, clar delimitat, restrictiv și pretențios, delimitativ în acceptare și apreciere - un revers concret, motivat, limpede și greu de combătut privind transmiterea peste timp a formelor, tradițiilor, portului, obiceiurilor, prezentându-ne lumii așa cum suntem. 

Am vrut să pun punct, dar n-ai cum să te oprești. Parcurgi în liniște paginile și te amesteci cu trăirile și parcurgerile autoarei și, tot mergi, și mergi,  până dai de neînțelegeri și-ți pui întrebări pe care, până la urmă, le deslusești, dar, totuși rămâi încărcat cu lucruri pe care urmează să le înțelegi, parcurgând sinusoidele existențiale, sperând la vârful gaussian, în împlinire. Există un  vârf al împlinirii? Cine poate defini împlinirea? 

Scriitoarea Domnica Pop, cred, este în valul împlinirii " 

   [Gheorghe MIHAIESCU - iubitor al dansului popular și al tradițiilor]

ILUZIOGRAFII (autor DOMNICA POP); recenzie de suflet, semnată Eugenia CAZACU

 În romanul ILUZIOGRAFII (editura Coresi - eLiteratura, București), Domnica POP ne vorbește despre iubire, despre imensa durere pe care ne-o poate provoaca aceasta uneori, cît și despre neiubire, indusă probabil de nesiguranța zilei de mâine. 

          După ce ne prezintă arborele genealogic, se eliberează de toate inhibițiile și ne arată  familia exact așa cum a văzut-o, cu ochii de copil, apoi revine cu păreri și analize ale adultului care este astăzi. Vorbește mult despre  severitatea mamei, care nu-și arăta iubirea. Mulți dintre noi ne-am confruntat cu această problemă, părinții ne creșteau de parcă ar fi trebuit să supraviețuiască unui război. 

         Antiteza dintre bunicii paterni și cei materni îi pune pe primii într-o lumină divină. Scrie despre tatăl ei ca despre un om sensibil, ceea ce nu întotdeauna este un lucru benefic,  după cum s-a și întâmplat în cazul lui. Un episod hazliu a fost atunci cînd autoarea împreună cu fratele ei, mai mare, au înmormântat în curtea casei o broscuță, pe care au și bocit-o.

         Nu întâmplător între membrii familiei îl introduce și pe domnul învățător, pe care-l șantaja cu un șiretlic doar ca să obțină o îmbrățișare. 

          De cate ori n-am roșit noi, fetele, atunci cand eram întrebate când am văzut pentru prima oară izvorul dătător de viață, cel care ne separă de copilărie? Și autoarea l-a trăit cu emoție, iar în Iluziografii ne povestește despre acel episod cu normalitate și dezinvoltură. 

         În unele segmente narațiunea a fost făcută în rimă, iar în altele în proză, deoarece nu poți vorbi în ritm de dans despre durerea unei mame care-și pierde copilul, așa cum a fost în cazul bunicii ei.  Bunica, al cărei nume îl poartă autoarea, și-a pierdut un fiu, iar seara după înmormântare, în loc să se culce în pat, s-a culcat pe jos, căci se considera nedemnă să-și continue viața în timp ce fiul ei se afla în pământ. A doua zi și-a reluat viața de unde a rămas (spre marea mirare a nepoatei/autoarei), cu speranța reîntâlnirii în viața de apoi, pentru că Mama Universului le dă putere tuturor mamelor.

         La final autoarea are un dialog cu Dumnezeu, în care-i spune ce planuri mai are, ce ar vrea să îndrepte și, bineînțeles, îl roagă să-i dea posibilitatea să se reabiliteze.

         Dacă această carte ar fi transpusă într-un tablou ar putea fi intitulat - cel mai potrivit -, Nud!  

[Eugenia CAZACU - cadru medical, cititoare pasionată]

FEMEIA DIN TREN (autor DOMNICA POP); recenzie de suflet, semnată Eugenia CAZACU

FEMEIA DIN TREN (editura Coresi - eLiteratura, București) este un roman autobiografic al scriitoarei Domnica Pop, care ne invită într-o  călătorie lungă și frumoasă de-a lungul celor trei etape ale vieții ei: copilărie, adolescență și maturitate . 

       Mijlocul de transport nu este ales la întâmplare,deoarece trenul circulă pe cele două  șine paralele, reprezentând viața și destinul care merg împreună pe un traseu dinainte stabilit - "nimic nu este întâmplător" spune autoarea în repetate rânduri. Șinele paralele mai pot reprezenta dualitatea Om - Dumnezeu care ne însoțește de-a lungul întregii călătorii.

      Cu sinceritatea unei spovedanii, ne face cunoștință cu personaje care i-au marcat într-un fel sau altul existența, dar și modul de a gândi. Vorbește de asemenea despre efemeritatea noastră pe pământ, despre vulnerabilitatea noastră. La un moment dat face referire și la marele nostru Eminescu care a sfârșit în mod nedrept într-un spital de psihiatrie deși era un geniu.

         Romanul este o operă cu caracter epic în care naratorul ne introduce în labirintul amintirilor sale făcând uz de toate figurile de stil cunoscute. Încă de la primele fraze am remarcat că scrierea respectă o anumită ritmicitate, rimă și, desigur, coerență, ceea ce denotă un talent uriaș, iar Domnica Pop îl are din plin. Nu știu cum sună în japoneză haiku-ul, dar în limba română pare să te poarte în unduirile unui vals autohton care te relaxează și te îndeamnă să-ți continui dansul.

         Pe tot cuprinsul romanului , scriitoarea ne vorbeste despre fluturi și păsări, viețuitoare care au aripi, zboară. Într-un paragraf, compară cărțile de pe rafturile unei biblioteci cu fluturii. Precum fluturii, cărțile sunt de diferite culori, mărimi, iar ele ne ajută să ne ridicăm puțin deasupra lumii. "Lăsați fluturii să vă învețe zborul" pare să ne spună autoarea.

[Eugenia CAZACU - cadru medical, cititoare pasionată]

LEAGĂNUL DUMINICII (autor DOMNICA POP); recenzie de suflet, semnată Eugenia CAZACU

  Fiindcă e duminică, vreau să vă prezint volumul de proză LEAGĂNUL DUMINICII (editura Coresi - eLiteratura, București), al scriitoarei DOMNICA POP.

     Domnica Pop este autoarea a 18 volume de poezii și proză, membră a U.S.R. (Uniunea Scriitorilor din România) și a Societății Române de Haiku și Asociației Internaționale de haiku din Tokio.

       Titlul "LEAGĂNUL DUMINICII", la prima vedere, duce cititorul cu gândul într-un parc de joacă, la veselie și relaxare. Realitatea este cu totul alta, titlul putând fi înțeles abia după ce se termină cartea de citit.

     Leagănul este rațiunea, care se leagănă ca o pendulă între cea a femeii mature de astăzi și  cea a adolescentei de 16 ani, al duminicii, pentru că toată narațiunea se petrece într-o zi de duminică.

        Scriitoarea își începe cartea citind, la rîndul ei, o altă carte în conținutul căreia era tot o zi de duminică, și cum personajul (un medic cardiolog) îi părea cu totul indiferent, lasă cartea și iese la plimbare.

     La început totul pare banal, intră într-o florărie, apoi se așează la o terasă să bea o cafea... În florărie sunt atâtea minunății care pot fi admirate, dar ea pune ochii pe rochița-rândunicii. De ce? Ca să ne întoarcă în copilăria ei, la momentul în care nu știa dacă-i om sau buruiană. 

     Pe terasă observă stâlpul de beton și se contopește cu acesta. Un alt element care-i atrage atenția este vântul care umblă ca un duh, și care, cu puterile lui magice, reușește să-i răvășească gândurile.

     Este fascinată de asemenea de precizia cu care se întâmplă lucrurile, soarele răsare dimineața, apune, ca apoi să răsară din nou, în ziua următoare. 

     Ultimul popas îl face într-un magazin de produse pentru bucătărie, de unde-și cumpără o față de masă, verde.

      Personajul principal, Cristina, apare în poveste ca o adolescentă de 16 ani căreia i s-a furat un sărut, și care a marcat-o atat de mult încât i-a împărțit viața în două, cea de până la vârsta de 16 ani și cea de după 16 ani.

      Tonalitatea narațiunii este una liniștită, fiind tulburată doar de tunetele care s-au dezlănțuit în povestea medicului aflat în drum spre cimitir (traumă din copilărie - pentru autoare), incidentul dintr-o farmacie, unde farmacista i-a reproșat autoarei că este indecisă, și cântatul cocoșului care prevestea ceva rău, o trădare.

      În urma frământărilor din mintea ei, autoarea hotărăște s-o îngroape pe Cristina într-un loc curat "la rădăcina unei flori", nu pentru că ar fi făcut ceva rău, ci pentru că lumea aceea nu mai există. Nu avea certitudinea dacă într-adevăr lumea era mai bună în acea perioadă sau asta era percepția ei în acel moment, dar era clar că acea viziune o făcuse să sufere foarte mult și să fie foarte sensibilă acum, ajunsă la maturitate. Descoperise că lumea e formată din dominați și dominatori, că cei puternici au mai multă  nevoie de cei slabi decât invers...

       Limbajul este unul accesibil, dar Domnica Pop nu este ușor de citit. Ea ne obligă neuronii să alerge dintr-o emisferă în alta, în căutare de explicații și răspunsuri. Cred, sunteti de acord, că un lucru obținut greu dă satisfacții mult mai mari.

     Culorile care s-ar folosi dacă s-ar picta aceasta narațiune sunt galbenul (trandafirii), vișiniul (floricelele de pe rochiță) și verdele (fața de masă), iar eu aș numi "Lumina dătătoare de speranță" deoarece pe tot parcursul vieții sale, Domnica Pop n-a facut nici un pas fără Dumnezeu.

[Eugenia CAZACU - cadru medical, cititoare pasionată]