Sînt un lut maleabil, tactil și ductil -

În primul rînd mie însămi util.

 Am început să-mi pierd timpul din ziua-n care am învățat să citesc ceasul.

Gheorghe MIHĂIESCU despre DOMNICA POP (recenzie de suflet)

       Citind-o pe Domnica POP, autoare a 18 volume de poezii și proză, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Societății Române de Haiku, simți legănatul prin copilărie, adolescență și consacrarea în maturitate, sensibilitatea însoțind-o precum un fir roșu în definire.

       În primul rând, nu poți să pătrunzi în scriitura autoarei când vrei. 

       Trebuie să ai o stare potrivită, când totul s-a sedimentat, când este liniște, când lumina lunii se chinuie să se strecoare prin geamul dormitorului cu perdeaua trasă, când zgomotele nocturne s-au liniștit și rămâi singur în apa nopții, deschizând prima pagină, a doua, și apoi celelalte, până când răsăritul îți bate în geam. 

       Trebuie să-ți creezi starea să poți pătrunde în substraturile existenței autoarei. 

        Te duce în orizonturi neînchipuite unde te întâlnești cu Eul profund, clar delimitat, restrictiv și pretențios, delimitativ în acceptare și apreciere - un revers concret, motivat, limpede și greu de combătut privind transmiterea peste timp a formelor, tradițiilor, portului, obiceiurilor, prezentându-ne lumii așa cum suntem. 

Am vrut să pun punct, dar n-ai cum să te oprești. Parcurgi în liniște paginile și te amesteci cu trăirile și parcurgerile autoarei și, tot mergi, și mergi,  până dai de neînțelegeri și-ți pui întrebări pe care, până la urmă, le deslusești, dar, totuși rămâi încărcat cu lucruri pe care urmează să le înțelegi, parcurgând sinusoidele existențiale, sperând la vârful gaussian, în împlinire. Există un  vârf al împlinirii? Cine poate defini împlinirea? 

Scriitoarea Domnica Pop, cred, este în valul împlinirii " 

   [Gheorghe MIHAIESCU - iubitor al dansului popular și al tradițiilor]

ILUZIOGRAFII (autor DOMNICA POP); recenzie de suflet, semnată Eugenia CAZACU

 În romanul ILUZIOGRAFII (editura Coresi - eLiteratura, București), Domnica POP ne vorbește despre iubire, despre imensa durere pe care ne-o poate provoaca aceasta uneori, cît și despre neiubire, indusă probabil de nesiguranța zilei de mâine. 

          După ce ne prezintă arborele genealogic, se eliberează de toate inhibițiile și ne arată  familia exact așa cum a văzut-o, cu ochii de copil, apoi revine cu păreri și analize ale adultului care este astăzi. Vorbește mult despre  severitatea mamei, care nu-și arăta iubirea. Mulți dintre noi ne-am confruntat cu această problemă, părinții ne creșteau de parcă ar fi trebuit să supraviețuiască unui război. 

         Antiteza dintre bunicii paterni și cei materni îi pune pe primii într-o lumină divină. Scrie despre tatăl ei ca despre un om sensibil, ceea ce nu întotdeauna este un lucru benefic,  după cum s-a și întâmplat în cazul lui. Un episod hazliu a fost atunci cînd autoarea împreună cu fratele ei, mai mare, au înmormântat în curtea casei o broscuță, pe care au și bocit-o.

         Nu întâmplător între membrii familiei îl introduce și pe domnul învățător, pe care-l șantaja cu un șiretlic doar ca să obțină o îmbrățișare. 

          De cate ori n-am roșit noi, fetele, atunci cand eram întrebate când am văzut pentru prima oară izvorul dătător de viață, cel care ne separă de copilărie? Și autoarea l-a trăit cu emoție, iar în Iluziografii ne povestește despre acel episod cu normalitate și dezinvoltură. 

         În unele segmente narațiunea a fost făcută în rimă, iar în altele în proză, deoarece nu poți vorbi în ritm de dans despre durerea unei mame care-și pierde copilul, așa cum a fost în cazul bunicii ei.  Bunica, al cărei nume îl poartă autoarea, și-a pierdut un fiu, iar seara după înmormântare, în loc să se culce în pat, s-a culcat pe jos, căci se considera nedemnă să-și continue viața în timp ce fiul ei se afla în pământ. A doua zi și-a reluat viața de unde a rămas (spre marea mirare a nepoatei/autoarei), cu speranța reîntâlnirii în viața de apoi, pentru că Mama Universului le dă putere tuturor mamelor.

         La final autoarea are un dialog cu Dumnezeu, în care-i spune ce planuri mai are, ce ar vrea să îndrepte și, bineînțeles, îl roagă să-i dea posibilitatea să se reabiliteze.

         Dacă această carte ar fi transpusă într-un tablou ar putea fi intitulat - cel mai potrivit -, Nud!  

[Eugenia CAZACU - cadru medical, cititoare pasionată]

FEMEIA DIN TREN (autor DOMNICA POP); recenzie de suflet, semnată Eugenia CAZACU

FEMEIA DIN TREN (editura Coresi - eLiteratura, București) este un roman autobiografic al scriitoarei Domnica Pop, care ne invită într-o  călătorie lungă și frumoasă de-a lungul celor trei etape ale vieții ei: copilărie, adolescență și maturitate . 

       Mijlocul de transport nu este ales la întâmplare,deoarece trenul circulă pe cele două  șine paralele, reprezentând viața și destinul care merg împreună pe un traseu dinainte stabilit - "nimic nu este întâmplător" spune autoarea în repetate rânduri. Șinele paralele mai pot reprezenta dualitatea Om - Dumnezeu care ne însoțește de-a lungul întregii călătorii.

      Cu sinceritatea unei spovedanii, ne face cunoștință cu personaje care i-au marcat într-un fel sau altul existența, dar și modul de a gândi. Vorbește de asemenea despre efemeritatea noastră pe pământ, despre vulnerabilitatea noastră. La un moment dat face referire și la marele nostru Eminescu care a sfârșit în mod nedrept într-un spital de psihiatrie deși era un geniu.

         Romanul este o operă cu caracter epic în care naratorul ne introduce în labirintul amintirilor sale făcând uz de toate figurile de stil cunoscute. Încă de la primele fraze am remarcat că scrierea respectă o anumită ritmicitate, rimă și, desigur, coerență, ceea ce denotă un talent uriaș, iar Domnica Pop îl are din plin. Nu știu cum sună în japoneză haiku-ul, dar în limba română pare să te poarte în unduirile unui vals autohton care te relaxează și te îndeamnă să-ți continui dansul.

         Pe tot cuprinsul romanului , scriitoarea ne vorbeste despre fluturi și păsări, viețuitoare care au aripi, zboară. Într-un paragraf, compară cărțile de pe rafturile unei biblioteci cu fluturii. Precum fluturii, cărțile sunt de diferite culori, mărimi, iar ele ne ajută să ne ridicăm puțin deasupra lumii. "Lăsați fluturii să vă învețe zborul" pare să ne spună autoarea.

[Eugenia CAZACU - cadru medical, cititoare pasionată]

LEAGĂNUL DUMINICII (autor DOMNICA POP); recenzie de suflet, semnată Eugenia CAZACU

  Fiindcă e duminică, vreau să vă prezint volumul de proză LEAGĂNUL DUMINICII (editura Coresi - eLiteratura, București), al scriitoarei DOMNICA POP.

     Domnica Pop este autoarea a 18 volume de poezii și proză, membră a U.S.R. (Uniunea Scriitorilor din România) și a Societății Române de Haiku și Asociației Internaționale de haiku din Tokio.

       Titlul "LEAGĂNUL DUMINICII", la prima vedere, duce cititorul cu gândul într-un parc de joacă, la veselie și relaxare. Realitatea este cu totul alta, titlul putând fi înțeles abia după ce se termină cartea de citit.

     Leagănul este rațiunea, care se leagănă ca o pendulă între cea a femeii mature de astăzi și  cea a adolescentei de 16 ani, al duminicii, pentru că toată narațiunea se petrece într-o zi de duminică.

        Scriitoarea își începe cartea citind, la rîndul ei, o altă carte în conținutul căreia era tot o zi de duminică, și cum personajul (un medic cardiolog) îi părea cu totul indiferent, lasă cartea și iese la plimbare.

     La început totul pare banal, intră într-o florărie, apoi se așează la o terasă să bea o cafea... În florărie sunt atâtea minunății care pot fi admirate, dar ea pune ochii pe rochița-rândunicii. De ce? Ca să ne întoarcă în copilăria ei, la momentul în care nu știa dacă-i om sau buruiană. 

     Pe terasă observă stâlpul de beton și se contopește cu acesta. Un alt element care-i atrage atenția este vântul care umblă ca un duh, și care, cu puterile lui magice, reușește să-i răvășească gândurile.

     Este fascinată de asemenea de precizia cu care se întâmplă lucrurile, soarele răsare dimineața, apune, ca apoi să răsară din nou, în ziua următoare. 

     Ultimul popas îl face într-un magazin de produse pentru bucătărie, de unde-și cumpără o față de masă, verde.

      Personajul principal, Cristina, apare în poveste ca o adolescentă de 16 ani căreia i s-a furat un sărut, și care a marcat-o atat de mult încât i-a împărțit viața în două, cea de până la vârsta de 16 ani și cea de după 16 ani.

      Tonalitatea narațiunii este una liniștită, fiind tulburată doar de tunetele care s-au dezlănțuit în povestea medicului aflat în drum spre cimitir (traumă din copilărie - pentru autoare), incidentul dintr-o farmacie, unde farmacista i-a reproșat autoarei că este indecisă, și cântatul cocoșului care prevestea ceva rău, o trădare.

      În urma frământărilor din mintea ei, autoarea hotărăște s-o îngroape pe Cristina într-un loc curat "la rădăcina unei flori", nu pentru că ar fi făcut ceva rău, ci pentru că lumea aceea nu mai există. Nu avea certitudinea dacă într-adevăr lumea era mai bună în acea perioadă sau asta era percepția ei în acel moment, dar era clar că acea viziune o făcuse să sufere foarte mult și să fie foarte sensibilă acum, ajunsă la maturitate. Descoperise că lumea e formată din dominați și dominatori, că cei puternici au mai multă  nevoie de cei slabi decât invers...

       Limbajul este unul accesibil, dar Domnica Pop nu este ușor de citit. Ea ne obligă neuronii să alerge dintr-o emisferă în alta, în căutare de explicații și răspunsuri. Cred, sunteti de acord, că un lucru obținut greu dă satisfacții mult mai mari.

     Culorile care s-ar folosi dacă s-ar picta aceasta narațiune sunt galbenul (trandafirii), vișiniul (floricelele de pe rochiță) și verdele (fața de masă), iar eu aș numi "Lumina dătătoare de speranță" deoarece pe tot parcursul vieții sale, Domnica Pop n-a facut nici un pas fără Dumnezeu.

[Eugenia CAZACU - cadru medical, cititoare pasionată]

LEAGĂNUL DUMINICII - recenzie semnată de Anton ILICA, în revista de cultură ARCA, nr. 1, 2021

                Leagănul unei duminici

    《Totdeauna mi s-au părut riscante şi curajoase trecerile de la un gen literar la altul, deşi foarte mulţi scriitori consacraţi îşi încearcă aptitudinea creativă, devenind excelenţi în lirică, proză, gazetărie, eseistică. Prin romanul Iluziografii, prin reflecţiile din Femeia din tren ori ultima sa „proză scurtă”, Leagănul duminicii, Domnica Pop îşi recompune o biografie experienţială, folosind autoanalize afective şi decantând sensibilitatea în cuvinte purtătoare de pudism şi candoare. Înainte de a scrie despre „leagănul duminicii”, concluzia asupra scrierilor anterioare acestei „proze scurte” focalizează spre virtuţile spiritului creativ, locuit de un aed, ilustrare a feminităţii, cu calităţile şi defectele acesteia, prelungite în scris şi îngurgitate cu savoarea tonifiantă a onestităţii şi echilibrului matern. În cei zece ani de la debut, Domnica Pop a confirmat că posedă virtuţi artistice, iar folosirea limbajului metaforic încrustează alegorii, aurite de feminitate, introspecţie şi imaginaţie.

Leagănul duminicii! Amintirea e refugiul duminical al femeii, surprinsă de frumuseţi cotidiene, dosite într-o minte plină de evenimente trăite sau imaginare şi recuperate de memorie din straturi suprapuse de nostalgie împrospătată. Întreaga „acţiune narativă” a prozei scurte se desfăşoară faptic într-o singură zi, dar piruetele reflexive recompun o bogăţie de întâmplări, stimulate să se dezvolte de câte o discretă ancoră narativă. Începutul configurează ipoteza motivantă pentru energizarea textului:

„Încă nu mă cunosc bine şi mă risipesc în detalii de fiecare dată când vreau să mă descifrez…”.

Oglinda, în care se priveşte femeia (enigmatică pentru ea însăşi), deschide fereastra trecutului, prin multiplicarea „în mii de cioburi, împrăştiindu-mi chipul într-o mulţime de feţe necunoscute”.

Această proză, scurtată la 90 pagini, prezintă experienţe înlănţuite, care justifică dedublarea şi tulbură cronologia biografică. Înveşmântate stilistic, gesturile cotidiene şi retrospecţia dau trăirilor aroma cea dulce a adolescenţei. Un personaj cu numele Cristina, din Vinga arădeană, locul naşterii autoarei, devine un fel de corb al lui Edgar Alain Poe, însoţind Feminitatea ca o umbră, de care mărturisitoarea (relatarea operează cu persoana I) nu se poate debarasa, deşi ar dori. E imaginea adolescentei, a aceleia care a primit un sărut pe laviţa din faţa casei bunicii şi care, acum, îi devine un fel de înger însoţitor, iritant şi insistent. Revelaţiile autoarei se dezvoltă în visuri adeseori confundate cu realitatea:

„Să fim strălucitori ca o clipă blândă de duminică, blândeţea duce la strălucirea copilului care se joacă, a basmului care se citeşte, a căii albastre care duce spre un vis” (extras de pe coperta).

„Îngerul păzitor” e dedublarea acestei Cristine de şaisprezece ani, cu părul prins în codiţe, de care se îndrăgostise doctorul cardiolog, după cum află din cartea deschizătoare a „ferestrei spre trecut”. Mai apoi, ca să rămânem în conţinutul naraţiunii, în rătăcirea diurnă, visele şi vântul devin stimulente pentru evenimentele din „duminică legănată”: „visele mele au fost drumuri!”. „Odată m-am visat vânt.” Adeseori visează rătăcirile clipelor sale tulburi, dar „poezia rămâne marele laborator de albire a păcatelor”. Textul curge mai apoi poetizând despre floarea banală a „rochiţei-rândunicii”, a celor doi trandafiri galbeni, despre farmecul unei cafele şi al stâlpului cafenelei şi iarăşi despre vântul ce „îmi suflă cuvintele din minte şi începe să se joace cu ele” … cam aceasta e calea pură a frumuseţii.

Personajul din carte, „persoana misterioasă”, Cristina agasantă prin încăpăţânare, e ca o umbră, existând atât în vis cât şi în reflexivitatea autoarei: „m-am întâlnit cu mine în vis”. Visul îi întreţine starea poetică: „Pătrunde Lumina în mine, luminând vreun adânc cât sus. Împacă-mă cu cerul nepătruns, care te are Soare pe Tine, în albastrul ascuns. Glasul meu fă-l pâine, cu vinul din vechime, pentru ziua de mâine, întotdeauna ajuns!”. Poetizând, declanşează un monolog interior cu Cristina, de fapt cu propria adolescenţă. E o splendidă horă a gândurilor tulburate ale adultului cu propria tinereţe. E o meditaţie asupra condiţiei umane, erodată de timpul risipitor al anilor şi de nostalgia vremurilor în care visele sunt luate de vânt şi devin speranţe de fericire. Plonjând într-o sinceritate ademenitoare, reflexivitatea capătă accente melancolice, deşi relaţia dintre femeia ademenită de lirism şi adolescenta sărutată fugar pare tensionată şi chiar demonică. Ar vrea să se rupă de trecut, deşi această etapă a vieţii „i s-a impregnat în piele”, „iubirea de atunci i-a umplut mintea”, răscolindu-i echilibrul emoţional. „Voi pleca din tine, cică ar fi spus Cristina, după ce citeşti cartea până la sfârşit”, „până atunci, voi rămâne sechestrată în memoria ta”. În cartea fără file a adolescenţei, se află povestea fetei cu codiţe împletite tinereşte. Povestea e un vis sau mai multe vise încropite într-un şir de întâmplări, care se încheagă într-un text, ca nimbul omului când rosteşte o rugăciune către Dumnezeu.

Leagănul duminicii este o „proză scurtă”, cu naraţiune lirizată, fără personaje, fără evenimente conflictuale, fără punct culminant ori deznodământ. Care ar fi argumentul pentru a recomanda acest volum spre lectură şi meditaţie? Privindu-i fotografia de pe copertă, cititorul observa o imagine gânditoare, un chip cu privirea oblică, încadrată într-o beteală ebenie în care ochii întunecaţi aruncă raze de mister şi deopotrivă candoare. Parcă din această imagine expresivă creşte speranţa, în care se scaldă luna şi se oglindesc visele, spre a oxigena clipele cele repezi ale existenţei cotidiene:

„Sub fruntea mea, se deschid mii de ochi inundând cerul cu stele”.

E o femeie copleşită de metafizic.

Se impun câteva consideraţii stilistice, sugerate de limbajul plăcut al Domnicăi Pop, redistribuit în jeturi puternice de cuvinte. Deşi şi-a exersat discursul în texte concentrate până la sufocare în lirica haiku, în despicătura limbajului lung (de proză scurtă) sălăşluieşte un suflet cald, aşezat între moralism şi inocenţă, între visare şi tulburare cotidiană. Plăcerea textului (după Roland Barthes) se intersectează cu desfătarea cititorului, motivat să participe la derutările unei femei sensibile, iritată de un gest, de un obiect, de o vorbă, de o uitare. Cititorul e ademenit să intre în text, să dorească a fi el însuşi personaj, să fie martor al umbrei visului unei femei tulburată de incertitudini. Drumul său în zi, în cotidian, are sens, dar/ doar câte vreo emoţie retorică schimbă destinaţia, dezvoltându-se în vreun vis ori într-o altă realitate. Autoarea chiar crede că devine personaj în propriul vis, în care se întâlneşte cu un personaj din alt vis (vis în vis). Astfel, „duminica se leagănă”, pendulează între capetele şezlongului, dând textului zâmbet şi desfătare.

Cei care interpretează (analizează) textul literar, îndrăznind să-i dea un sens, un fel de „dat cu părerea”, par un fel de înţelepţi care fac judecăţi de valoare şi propun cititorilor atitudini. E adevărat că interpretarea unui text seamănă cu o artă savantă, prin încercarea de a dibui intenţia scriitorului şi a o recomanda altora spre lectură. Și noi facem acest lucru, apropiindu-ne cu simpatie de proza poetei Domnica Pop, fără a ignora că, deşi nu născoceşte personaje şi nu scorneşte întâmplări, suscită emoţii pe care le descarcă în sufletul cititorilor. În raport cu realitatea trăită, Domnica Pop „interpretează” o realitate analogică, ziua de duminică alunecă asemenea unei simfonii, grijuliu orchestrată de o creatoare neastâmpărată, adeseori visătoare, pentru că sunetele muzicale înalte se comprimă în timiditate, iar cele joase recuperează fantazarea şi imaginaţia. Mesajul textului îşi are cheia în jocurile terorizante ale Cristinei, o faţetă (alter ego) a adolescenţei autoarei (relatarea este personificată), o încăpăţânată nedispusă să asculte dorinţe şi nici să accepte (pentru că nu e posibil!) umilinţa abandonului.

O plimbare cu bicicleta a autoarei îi „înaripează înserarea” într-o reflecţie (poetizată):

„Ce simplă ar fi viaţa dacă am vieţui într-o înserare permanentă. Adevărul este că atunci când descoperi simplitatea eşti predispus să o complici, ţi-e greu s-o accepţi. În urmă cu cinci veri… am intrat într-un tablou care, pe măsură ce înaintam, mă înghiţea pedală cu pedală. Puterea mea de cunoaştere se contopea cu forţa de atracţie a pistei care emana iubire prin faptul că mă acceptase atâta vreme cu toată deschiderea în tandem cu cerul care se angrena în mişcare” (p. 55).

În cursul unei zile, în comportamentul autoarei se produc mutaţii sufleteşti şi eroziuni psihice determinate de motive banale, dovada unui suflet manierat şi ultrasensibil care se joacă în cotidian cu nedeterminările. Zbuciumările afective prind „ficţiuni”, deşi se dezvoltă – asemenea unor bucle de rătăciri onirice diurne – sub tensiunea unor defulări ale conştiinţei prin intermediul visului, o manieră de încropire a scenariilor narative. Domnica Pop ştie construi un text sub forma „prozei scurte”, utilizând ingrediente de calitate pentru a da gust şi ilustrare estetică unei zile banale de duminică din viaţa sa. Decupajul narativ, visul diurn, ancore stilistice, lirism inserat, dedublare a eului ş.a. sunt tehnici de ademenire a cititorilor la o lectură implicată şi chiar la o repetare secvenţială a acesteia. Proza Leagănul duminicii excelează prin maturitatea discursului literar şi prin calitatea unui limbaj sănătos.》

Domnica Pop, Leagănul duminicii, proză scurtă, eLiteratura, 2020, 90 p

ARCA, nr. 1 / 2021,