Domnica Pop, în Zodia Trestiei
Adus din Extremul Orient de poeții occidentali, haiku-ul nipon găsește în ultimele decenii ecouri largi și în lirica românească, predispusă contemplării și reflexivității în egală măsură, metaforei și subsidiarității, intuiției și emotivității, asocierilor surprinzătoare și deschiderilor spre noi orizonturi de semnificare – poeții pe care i-am citit adoptă haiku-ul nu doar pentru exotismul lui, fiindcă și ei, ca și poeții niponi de azi, au abandonat canoanele prozodice ale speciei, nu însă și laconismul fecund al formulării. Și totuși, cei mai mulți păstrează forma terțetului ca legătură identitară, pretextul natural al cugetării și sugerarea nuanțată a sensului.
Haijinii noștri, începând cu Al. T. Stamatiad și Ion Pillat, au găsit că limba română, fecunditatea ei semantică, varietatea lexicală permit cultivarea haiku-ului, și lucrul acesta se face fără discontinuități, încât azi avem de mai bine de 25 de ani o Societate Română de Haiku, o revistă a ei și numeroși iubitori ai conciziunii lirice.
Poeta Domnica Pop, pe care o citesc de la începuturile ei literare, autoare cu suficientă experiență în haiku, se exprimă la fel de bine și în proză; cu înclinații performante în romanul autobiografic și de conjunctură istorică, ea este în poezie o fire introvertită, fermă în convingerile sale, însă reținută în judecăți și atitudini, preferă să observe, și o face cu acuitate, după cum ne-o arată versurile sale.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Arad) și a Societății Române de Haiku, ea a publicat de curând la eLiteratura, București 2026 (153 p.) un frumos volum, Zodia Trestiei, unde surprinde nu doar cu ușurința aproape naturală a conciziunii, ci și cu delicatețea observării, a formulării, a asocierilor sugerate, dincolo de care se relevă în toată policromia umană spiritul feminin cu care avansează spre ceilalți, spre universalitate, cu o epistemologie a senzorialului infailibil și a conexiunilor cauzale, a cauzalității ca atare, a esențelor: „Copac desfrunzit;/ inima rădăcinii/ pulsează cerul” sau „Frunze jilave;/ pământul bea tăcerea/ topită de ploi”.
Poeta caută definitoriul în lucruri ca într-un dicționar de metafore de unde decantează faptul subtil și îl statornicește în verb: „Căprioară-n zbor;/ stea întinde drumul,/ vântul îl frânge” sau „Lună în dezgheț;/ lumina tremurândă,/ aburind noaptea”. Domnica Pop presimte monotonia definirii doar pentru definire și o alternează inteligent în cuvânt, în flexiunile lui: „O minge spartă,/ la margine de maidan – /pe luna plină”; „Gutuia-felii,/ lumina scrâșnește-n dinți;/ dorul livezii” sau reverberând discret ritualul nipon în contemplarea faptului diurn ca în „Scurtă vizită –/ esența întâlnirii,/ rămasă în ceai”.
Canonul speciei pretinde faptului aparent banal din primul vers (Crăpat de ziuă; Note de vară; Copaci dezgoliți; Fulger pe munte etc.) să iasă din propria banalitate tocmai prin aceasta. El e ales nu tocmai întâmplător, ci în așa chip încât, în versul al treilea, atributivitatea să îndrepte atenția spre esența care scapă esențializărilor comune sau grăbite: ,...memoria genezei/ iarăși tresare”; „...lumânarea scade lent/ adunând cerul” ; „...trestiile se pleacă,/ rugi peste apă” etc. Zodia trestiei, titlul cărții, nu este mai puțin decât „Trestia cugetătoare”, condiția umană din existențialismul Cugetărilor lui Blaise Pascal – omul care gândește ca atare și omul care se gândește pe sine în chip hegelian sau, mai mult, heideggerian. Definitul haiku-ului nu este totdeauna argumentul fundamental al existenței și nici nu îl legitimează ca atare, ci e chiar extindere a contemplării în lucruri minore, nu însă lipsite de semnificații – Domnica Pop caută și găsește conexiunile în miracolul universal, versul al doilea având rolul de a face joncțiuni factuale: în fântâna ochilor; în balansul clipelor; scoică tresărind pe mal etc.
De fapt, e destul să vedem titlurile celorlalte cărți ale poetei și vom avea deja îndrumarea lor spre lumea poetică, spre modalitățile reflectării, spre orizontul ei explorat cu incertitudini, cu teama de necunoscut, dar cu fantezie până și atunci când este vorba de obiectualitatea lumii în care poeta trăiește și de frecvențele înalte ale spiritualizării acelei lumi: Clipe de tăcere; Mecanica frigului; Podul de hârtie; Drumul de unde; Ora lactee, Frica etc. Domnica Pop cred că este de găsit în categoria scriitorilor care nu se agită în jurul criticilor, al influencerilor literari și nici al revistelor „centrale”; ea citește ce trebuie și crede cu pioșenie în ceea ce face.
în rev. Constelații Diamantine,
an XVII, nr.6(190), iunie 2026, p. 34
