În romanul ILUZIOGRAFII (editura Coresi - eLiteratura, București), Domnica POP ne vorbește despre iubire, despre imensa durere pe care ne-o poate provoaca aceasta uneori, cît și despre neiubire, indusă probabil de nesiguranța zilei de mâine.
După ce ne prezintă arborele genealogic, se eliberează de toate inhibițiile și ne arată familia exact așa cum a văzut-o, cu ochii de copil, apoi revine cu păreri și analize ale adultului care este astăzi. Vorbește mult despre severitatea mamei, care nu-și arăta iubirea. Mulți dintre noi ne-am confruntat cu această problemă, părinții ne creșteau de parcă ar fi trebuit să supraviețuiască unui război.
Antiteza dintre bunicii paterni și cei materni îi pune pe primii într-o lumină divină. Scrie despre tatăl ei ca despre un om sensibil, ceea ce nu întotdeauna este un lucru benefic, după cum s-a și întâmplat în cazul lui. Un episod hazliu a fost atunci cînd autoarea împreună cu fratele ei, mai mare, au înmormântat în curtea casei o broscuță, pe care au și bocit-o.
Nu întâmplător între membrii familiei îl introduce și pe domnul învățător, pe care-l șantaja cu un șiretlic doar ca să obțină o îmbrățișare.
De cate ori n-am roșit noi, fetele, atunci cand eram întrebate când am văzut pentru prima oară izvorul dătător de viață, cel care ne separă de copilărie? Și autoarea l-a trăit cu emoție, iar în Iluziografii ne povestește despre acel episod cu normalitate și dezinvoltură.
În unele segmente narațiunea a fost făcută în rimă, iar în altele în proză, deoarece nu poți vorbi în ritm de dans despre durerea unei mame care-și pierde copilul, așa cum a fost în cazul bunicii ei. Bunica, al cărei nume îl poartă autoarea, și-a pierdut un fiu, iar seara după înmormântare, în loc să se culce în pat, s-a culcat pe jos, căci se considera nedemnă să-și continue viața în timp ce fiul ei se afla în pământ. A doua zi și-a reluat viața de unde a rămas (spre marea mirare a nepoatei/autoarei), cu speranța reîntâlnirii în viața de apoi, pentru că Mama Universului le dă putere tuturor mamelor.
La final autoarea are un dialog cu Dumnezeu, în care-i spune ce planuri mai are, ce ar vrea să îndrepte și, bineînțeles, îl roagă să-i dea posibilitatea să se reabiliteze.
Dacă această carte ar fi transpusă într-un tablou ar putea fi intitulat - cel mai potrivit -, Nud!
[Eugenia CAZACU - cadru medical, cititoare pasionată]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu