LECTURI PARALELE

Domnica Poppoetă, prozatoare, Arad

Darul de Rod*

În antologia de scriitor intitulată ochiul din palmă, Costel Stancu ne deschide larg porţile „grădinii poetice” pe care a sădit-o vreme de douăzeci de ani – între anii 1995 şi 2015. Ea este împărţită în zece „terase” diferite, fiecare cu cîte-un nume primit după titlurile celor zece cărţi cuprinse în antologie: Terapia căderii în gol, Dominic sau despre imitaţia umbrei, Măştile solitudinii, Golurile din pîine, Fluturele cu o singură aripă, Cîntarul de apă, Vînătoarea promisă, Ieşirea din peşteră, Înghiţitorul de creioane şi Risipitorul de hîrtie.

În prima, Terapia căderii în gol poetul ni se confesează cum că în eşecurile iubirilor lui rîsul din oglindă i-a fost salvator, după care, uşurat de traume, reuşea să se abandoneze sinelui în spirit liber şi cu conştiinţa împăcată: „... şi plîng ca un rege umilit/ după o aspră victorie/ în cîmpul de mure” (p. 12). Prin aceasta mărturisire Costel Stancu ne convinge că nu se pierde foarte uşor şi, mai mult, că stăpîneşte efectele cauzalităţii, aşa cum reiese şi din începutul unui alt poem: „te naşti ca şi cînd ai/ face o rugăciune cu mîinile goale...” (p. 19) sau în finalul altui poem: „vei descoperi magia naşterii şi a morţii/ oarba încredere e linişte/ aştepţi cu neputinţa orbului de a-şi plînge înfăţişarea” (p. 22) ori: „stau singur într-o încăpere/ uşile rînjesc siguranţele fumegă/ îmi îngrop mîinile şi tot eu sînt” (p. 15).

Majoritatea eşecurilor lui – demoni ai destinului – au impactizat şi s-au anihilat în linia întîi a cîmpului de luptă poetică, spaţiu în care autorul îşi acceptă primejdiile fără să împieteze, unindu-şi funcţia de poet cu cea de om în legămîntul dual de lamentaţie şi speranţă după cum ni se înfăţişează, la persoana a treia: „... te desprinzi de propria-ţi umbră/ cum crucea de iisus şi cade/ între/ început şi sfîrşit/ altă naştere” (p. 19).

Sentimentele şi stările poetice îl convertesc pe omul Costel Stancu din victima propriei torturi a înfrîngerilor din dragoste în eliberatorul fictiv care se reclădeşte pentru un alt început convenţional: „... scrisul poate începe chiar în colţul acestei pagini...” (p. 17). Liga îndoielilor se abrogă în faţa discursului său plin de lumină, şi cade în reversul lui – în umbră –, însă, cu toate că posedă aceste victorii, Costel Stancu nu se consideră cîştigător, şi chiar ne arată semnele bătăliilor – descrise în anamneză lirică – similare cu cele ale timpului care trece „lăsînd o zgîrîietură fină pe lac” (p. 17). Pe această „terasă” se simte liniştea resemnării, iar fructele pe care ni le oferă au aromă puţin mai amăruie pentru că păstrează amprenta palmelor care le-au crescut, îmbibate cu vibraţia fluctuaţiei stărilor lui inflaţioniste între oferta şi lipsa de iubire.

În partea numită Dominic sau despre imitaţia umbrei observăm că „soarele nu are greutate” (p.37) şi fructele nu au umbră, astfel că în fiecare dintre noi, cei prezenţi, ar putea fi divizată reflexia poetului aşa cum „în spatele fiecărui obiect ar putea fi o ieşire” (p. 38). Ne aflăm în două universuri paralele, şi acolo dar şi pretutindeni, datorită luminozităţii poemelor care ne limpezesc de parcă autorul ne-ar „fotografia mîinile” (p. 33) sub cerul magnetismului său liric care are formă de „lighean răsturnat peste păsări” (p. 32); păsări fără substanţă materială – plăsmuite de invitaţia la contemplaţie – care se aşază în jur ca nişte jucării „cu o mie de feţe identice” (p. 38), iar astfel şi noi ne acomodăm cu toate feţele „terasei”, prin oglinda de cuvinte a autorului puternic centralizată pe subtilitatea utopică a expunerii solitudinii şi izolării, în contrast pronunţat cu particularităţile puterii lui de imaginaţie. Aici fructele nu au culoare pentru că – din cauza şocului de atingere cu palmele lui palide şi indecise -, şi-au absorbit-o în miezul de frică.

Pe „terasa” a treia Măştile Solitudinii găsim doar „nişte resturi pe masă” şi pe autor foarte dezamăgit – după cum reiese din începutul unui poem: „înţelegi tu deznădejdea/ celui care se are doar pe sine?” (p. 50) -, care ne întreabă retoric: „cine-şi mai aminteşte de mine?” (p. 56), evocînd într-un discurs patetic iubirile traumatizante, neîmpărtăşite la modul suprem, aşa după cum ştie el să iubească: „te voi iubi te voi iubi te voi iubi/ atîta timp cît pasărea va aţîţa/ cu aripa ei albă focul/ înăuntru şi înafară împrăştiind duh...” (p. 52). Disperată este atmosfera şi-abia se mai întrezăreşte o soluţie plauzibilă, dar poetul – prin acea doză de constanţă, mică dar sigură – speră imposibilul reuşind să menţină vie coerenţa sentimentală într-un fel de asemănare cu o stare de veghe, condensată pînă în punctul fierbinte al evidenţei retrasă în discreţie datorită iubirii lui excesive pe care şi-o doreşte recunoscută, şi, căreia – cu toate că ştie că-i lipseşte reciprocitatea – îi face resuscitări de consolare prin metafore vindecătoare de cuvinte pe care le manevrează pe cît de fin pe-atît de violent: „...limba mea pe limba ta desenează cercuri/ şi ele se ridică la cer/ unul la altul visăm/ păsări străine îşi caută laptele/ pe rîu în jos se face seară/ apa urcă pe ţărm să doarmă...” (p. 47). Fructele oferite aici sînt roşii, de culoarea pasiunii, dar poartă urmele eşecurilor preluate în căderea lor spre eliberare, din impulsul de-a se împotrivi şi de-a nu fi posedate întru totul, de-a nu se lăsa înghiţite în efuziunea vulcanică a poetului în sufletul căruia – din cauza acestei respingeri pe care-o resimte ca pe-un cutremur brutal – creşte în replică o incompatibilitate devastatoare care-l refugiază în tragica predestinare a deznădejdii.

Pe cea de-a patra parte Golurile din pîine,poetul ne mărturiseşte starea lui naturală, obiectivă, cum că în faţa situaţiilor de criză se consideră a fi „neputincios ca un paznic la carele cu sare/ cînd plouă” (p. 84) şi, conştientizînd cu tristeţe că „trec orele prea repede”, se întreabă înarmat cu răbdare, însă, şi pregătit „cu mîinile pe ochi” în eventualitatea unui şoc: „cărui sfîrşit m-ai promis, Doamne?” (p. 85). Mîinile lui sînt singurele mijloace, aliate, ce-l ajută să-şi consume misiunea pe care ne-o dezvăluie într-o stare de nevroză nobilă în următorul poem pe care-l redau integral: „Dumnezeul meu Dumnezeul meu/ pentru ce m-ai pedepsit/ să duc pe umeri la nesfîrşit/ o cruce cu vîrf de creion?” (p. 95). Costel Stancu a găsit soluţia de a-şi trece mai uşor golgota, prin consumarea crucii lui cu acel vîrf de creion pe care-l toceşte pe drumul poeziei, micşorîndu-i astfel şi greutatea în sincron cu pericolul de-a se fi dovedit nevrednic de valoarea talantului său. Prin acest simbol al creionului procesul lui existenţial este cel mai evident, scriitura reprezentînd singura lui avere spirituală ca factor de mijlocire între el şi Dumnezeu. Aici fructele nu răspund gravitaţiei, ci plutesc în coeziune cu versiunea spirituală a poetului.

Pe a cincea secţiune Fluturele cu o singură aripă autorul, care se consideră pedepsit să scrie din cauza traumelor iubirii, îl invocă pe Dumnezeu printr-o întrebare directă, imperativă, aşa cum vedem într-un început de poem: „de ce m-am născut, Doamne, desperecheat?” (p. 115), aducîndu-i astfel la cunoştinţă şi faptul că motivaţia scrisului (nevoia de iubire şi lipsa ei în compensare) nu-i aparţine în totalitate, deşi îşi recunoaşte partea lui de inconstanţă, declarînd că nici despre el nu ştie cine este în această lume, fiind situat pe o punte proprie, liber şi conştient aleasă, aflată între vis şi realitate.

Poezia abundă de incidente retrospective din realitatea lui, din care totuşi a refulat în chip liber, convertindu-se în poet, chiar dacă unul al zădărniciei – probabilitate pe care o situează deasupra tuturor mizelor şi motivaţiilor, aşa cum reiese din următorul tristih: „e dimineaţă/ scriu ca şi cum/ aş înălţa un zmeu de piatră” (p. 119). Fecunditatea lui poetică este rezultanta conexiunii raţionale dintre spirit şi materie pentru că Costel Stancu este, înaintea oricărei formule stilistice, un poet raţional, un om care admite divinitatea dar nu se vrea acaparat de ea, nu ia în calcul smerenia recomandată în aşa măsură încît să accepte totul fără să pună întrebări: „Fă-mă, Doamne, să înţeleg:/ dacă sînt unul singur, de ce mă pedepseşti/ şi pentru greşelile celuilalt?” (p. 115).

În Cîntarul de apă atmosfera este liniştită, caldă, aşezată şi datorită poeziilor rimate, ca nişte incantaţii, în care Costel Stancu parcurge un episod de supuşenie divină: „Vreau să m-apropii azi de tine, Doamne,/ fără ca-n fariseu să mă prefac –/ asemeni păsărilor ciuguli-voi grîul/ numai din palma-ntinsă de sărac.// Tu judecă-mă aspru, iar de-s bun/ tălpile să-ţi sărut, aruncă-mi scara,/ pentru ce am greşit fă-mă să plîng/ cum viţele de vie primăvara.” (p. 124). Acest poem are rol de nucleu habitabil pentru toate celelalte poeme care sînt de aceeaşi complexitate în esenţă, şi drept dovadă scriu cîteva versuri alese la întîmplare: „Domnul aşază totul pe-un cîntar/ căruia tu măsura nu i-o ştii” sau „Trimite astăzi Duhul să-mi ajute/ a înţelege că din tine sînt” ori „Fă, Doamne, grea să-mi pară desfătarea/ cînd paşii tăi în mine nu-i aud.”, şi, bineînţeles că aş putea continua cu extrase asemănătoare din fiecare poezie în parte, pentru că Dumnezeu este elementul lor comun, de-o claritate decisivă întru echilibrul poetului, fie şi pe-un cîntar de apă. Fructele sînt dulci şi zemoase, dar numai aparent uşor de consumat, pentru că în forma lor biologică se ascunde un strop din arsenicul primului măr.

Pe cea de-a şaptea „terasă”, poetul se auto-vînează în oglinda poeziei în care se vede în chip de pasăre. Această pasăre este ţinta pocnetelor de întrebări, dar totodată şi răspunsul pe care-l ricoşează, mereu acelaşi, dar cu alte cuvinte, şi prin care Costel Stancu se regăseşte identificat cu ea: „zburăm amîndoi în interiorul unei păsări”; „vine o vreme cînd toate-s deşarte./ se aude doar cîntecul păsării./ după moarte”; „întîia pasăre/ căreia eu i-am tăiat capul/ demult, în copilărie, se zbate şi astăzi”; „ouăle se răcesc în păsări”; „stă moartea în om/ ca o pasăre cu capul sub aripă”; „vreau să fiu/ în a treia aripă a păsării./ în ochiul din palmă”; „o pasăre îşi face gaură în lobul urechii”, etc.

Această pasăre poartă în zborul ei răspunsul final al rostului vieţii, ea este întruchiparea morţii care va pune punct final tuturor întrebărilor, şi care dacă nu s-ar apăra din faţa atacului poetului ar muri (dar numai pentru el) pentru că pasărea morţii are şi ea un timp stabilit dinainte, se află peste tot, multiplicată în toţi, temporal individualizată pentru fiecare. În toată această revoltă Costel Stancu îl invocă din nou pe Dumnezeu, poate chiar în momentele de recalibrare: „Mai lasă-mi, Doamne, clipa,/ nu mi-o lua. N-am ce îţi da în schimb./ Eu sînt nimic. În afara mea e totul.” (p. 189). Fructele de pe această „terasă” au cojile sparte din cauza păsării hărţuite şi rănite, dar care (repet) nu moare încă pentru că nu şi-a terminat timpul de zbor pentru Costel Stancu.

Deasupra celei de-a opta perspective, Ieşirea din peşteră, „norii s-au adunat,/ ca nişte peţitori”, dar Costel Stancu continuă să scrie şi pe această întunecare deşi i „s-a terminat demult creionul” pentru că scrisul rămîne singura modalitate de a-şi face lumină în procesul lui existenţial mereu în inflaţie de timp, după cum prea des se întreabă „cît timp mai e?”. Din nou aceleaşi nelinişti şi dileme asurzitoare i se citesc pe chip, iar asta confirmă într-un final de poem:” Ce, cînd eu însumi nu sînt decît/ un cuvînt ce ezită/ între multele-i înţelesuri?” (p. 200), recunoscîndu-şi totodată şi compoziţia plasmei personalităţii lui – oscilatorie între surplusul de acid şi cel de bază – cea care îi determină fluctuaţia poetică, dar cu toate aceste extreme lăsînd liberă o cale de mijloc (sub forma unei eprubete în centrul conştiinţei) prin care Dumnezeu îi alchimizează toate substanţele nocive în aur, şi iată cîteva mostre: „Vin înspre tine, Doamne, cu speranţă/ asemeni săracului la moara din sat/ să-şi macine sufletul...” (p. 193) sau „Oricît voi scutura/ pomul din mijlocul grădinii/ tot va rămîne între crengile lui/ un cuib neştiut de nimeni-/ taina din inima mea...” (p. 194) ori „Timpul/ e un iepure/ pe care toţi se laudă/ că l-au prins” (p. 195). Astfel, cu fiecare poem, Costel Stancu parcurge un episod de regenerare cu harul ce i s-a dat, transformîndu-şi permanent nisipul interior al deşertăciunii în aur. Fructele din această terasă sînt aurite de polen, la fel şi aerul, tot aşa, feţele noastre.

După ce păşim pe cea de-a noua „terasă”, Înghiţitorul de creioane, îl întîlnim pe autor explorînd calea poeziei evadarea din tensiunea eşecurilor, prin busola veşnic orientată spre răsărit, chiar dacă se califică a fi „asemeni ocnaşului care/ a greşit drumul şi s-a întors/ prin tunelul săpat cu unghiile,/ ani şi ani/ în aceeaşi celulă” (p. 211). Durerile mari şi pregnante în poezia lui Costel Stancu sînt iubirea si deşertăciunea, el socotind că trăieşte „clipe lungi, neutre”, dar cu toată această sentinţă umană el speră în recursul răsplătitor, divin, care-i va face dreptate – nu din dreaptă judecată, ci din milă: „Nu mi-e dat să am odihnă pînă cînd,/ la capătul scării, nu va clipi, îngăduitor,/ ochiul lui Dumnezeu” (p.220). Deşi iubirea este pentru el – întotdeauna! – devastatoare, poetul îi exploatează la maxim starea de preludiu (cea în care el intră în aura ei de miracol, aşa cu spune în alt final de poem: „Ce e iubirea/ dacă nu o apă liniştită pe luciul căreia/ poate sta nemişcată, la nesfîrşit,/ o frunză?”), chiar dacă ştie că şi ea va trece în decompensarea lui după cum ne spune tot într-un final de poem: „La sfîrşit, voi fi atît de sărac/ încît nu-mi va mai rămîne/ decît să visez” (p. 228). Rezultă de-aici şi faptul că poetul este un perdant patetic, dar unul cu tentă spre optimism. El preia totul ca pe un joc la sfîrşitul căruia îi va „rămîne întotdeauna o piesă în plus/ ( ca un dinte de lapte în palma copilului!)”, piesă pe care o primeşte ca pe un „bănuţ de aur/ risipit de Dumnezeu”, fiind sigur că „Astfel, nu te poţi lăsa niciodată/ definitiv învins ” (p. 223). Din propriile căderi, Costel Stancu este capabil să dezvolte suişuri datorită topografiei aprofundate a tunelurilor gîndirii lui. Aici fructele sînt acoperite cu praful de cărbune al creionului consumat în cuvinte întru căutarea răspunsurilor, şi ele pot fi văzute doar de către cei care privesc lumea prin unghiul vizual-poetic al autorului.

În fine, în Risipitorul de hîrtie omul Costel Stancu ne declară că poezia este ancora cu care se agaţă de viaţă „ca întunericul de felinar”, iar ca poet nu este altceva decît „o rană mişcătoare” pe care „o închizi aici, se deschide dincolo”.

În această ultimă parte poetică aflăm şi ceea ce mulţi ştiam dinainte, aceea că nu sîntem stăpîni pe nimic, cum nici poetul pe această grădină – deşi el a sădit-o!-, ci doar posesori vremelnici de lucruri care şi ele sînt sortite deşertăciunii: „Intri în grădină, întinzi mîna după o poamă,/ Pe cer, stelele stau neatinse ca boabele/ în păstăi. Nu eşti tu culegătorul/ îţi strigă paznicul, asmuţind asupră-ţi/ negri-i dulăi. / Tu doar ai pus în pămînt,/ ai udat” (p. 276).

În acest poem se află fructul înţelepciunii poetului, o trufanda literară pe o tăviţă de hîrtie, în care a comprimat lumea întreagă. Cu aceste cuvinte obsedante am ieşit din „grădina” lui Costel Stancu – poetul care nu neagă lumea, dar o analizează, omul care nu-şi trăieşte viaţa, ci o modelează.

* Costel Stancu, ochiul din palmă, editura Mirador, Arad, 2017

web

Citind poezia Gildei Vălcan, din medusa, m-am surprins transpusă pe nesimţite din cititor în călător faţă-n faţă cu cele două opţiuni puse la dispoziţie de către autoare. Două drumuri deschise înaintea mea, unul mai îngust şi umbrit ca o fîşie de tristeţe condensată, şi celălalt larg şi însorit ca un drum de fericire nesfîrşită, dintre care - încă de la întîmpinare mi-am dat seama - pe oricare l-aş fi ales aş fi ajuns în faţa altor două căi pe care le-am intuit (ceea ce s-a şi întîmplat). Ele sînt generate şi întreţinute de efectele reverberate din curgerea călătoriei prin sufletul ei - descifrabil de la prima poezie -, tensionat de iubire, pentru că aceasta este tematica cărţii ei în amănunt. Iar trăirile i le-am simţit a fi într-o permanentă oscilaţie compensatorie între posibilitatea unui vechi început şi a unui nou sfîrşit, oscilaţie cu efect de antidot pentru efectele luptei de supravieţuire sentimentală, un fel de stare yoyo al căutării certitudinii între „a fi sau a nu fi” (…).

Poeta Gilda Vălcan doreşte cu multă frică, Iubirea, iar asta nu sună înfricoşător pentru că cele două stări combinate într-un scop clar pe-o singură cale consolidează drumul, şi depinde de fiecare călător ce cale îşi alege dintre comprimare sau risipire iar femeia Gilda Vălcan crede şi doreşte, şi a reuşit să combine într-un mod fericit aceste două alternative spre drumul pe care şi l-a ales, care cred că este un drum al acceptării şi al asumării. Şi faptul că a izbîndit să-l contureze şi să ni-l schiţeze de-a lungul poemelor, şi mai mult, că ni l-a prezentat, rezistînd judecăţilor exterioare prin forţa păcii interioare se simte şi din absenţa echivocurilor expresiei, totul fiind expus foarte limpede. Iar asta mă face să cred că ea a ştiut dinainte care-i drumul cel mai potrivit în acord cu dorinţa ei şi cu puterea de administrare, adică un drum care o reprezintă, cu senzaţia de soare cald în plină iarnă şi cu puţină ceaţă în plină vară, cu acea doză de ambiguitate prezentă în conturarea fiecărei certitudini care o caracterizează în ipostaza feminină. (extras din recenziaDisertația iubirii, semnată de scriitoarea Domnica Pop).

LECTURI PARALELE

Domnica Poppoetă, prozatoare, Arad

Ora de pace*

Miruna Mureşanu creează cu harul imaginaţiei în Lecţii de înviere (apărută la editura Detectiv literar, 2018), o copie revelatoare a nevăzutului, plăsmuindu-ne în impresiune o lumină necunoscută nouă, aici jos, în perspectiva subordonării celei de sus, funcţie de posibilităţile conceptuale pămînteşti, lumină prezentă în toată cartea, de unde extrag la întîmplare: „...în sensul unui timp pe jumătate/ la adăpostul inimii cu sunet nostalgic...” (p. 64) sau „...într-un elogiu irelevant al luminii...” (p. 86) ori „...deschizând câte-o fereastră încet în adânc...” (p. 42), şi pot continua cu aceste secvenţe sacralizate de la prima şi pînă la ultima filă, ele fiind prezente în toate versurile ca o binecuvîntare din partea autoarei, o mană de imagini pure, separate de orice logică.

Poeta cunoaşte foarte bine însemnătatea creatorului, ca fiind stăpînul fiinţei sale, iar aceasta este şi starea în care îşi scrie poezia, în adoraţie, pentru că Lui îi datorează existenţa şi arta de a-şi reinventa existenţa, adică harul ei poetic. Starea Mirunei Mureşanu este una a omului treaz în toţi porii, conştient de faptul că e vulnerabil „la umbra fără apărare a timpului” (p. 112), şi toate trăirile ei se consumă în reflexiune conştientă cu ajutorarea lui Dumnezeu.

Lecţii de Înviere este un lanţ poetic de căinţă şi pocăinţă, stări pe care le întîlnim chiar din titlurile care au şi rol de prim vers. Eu văd această carte ca pe un rozariu de poeme-rugă, intrinseci, desfăşurate bob cu bob, credinţă cu biruinţă de la început pînă la sfîrşit, într-o ofrandă colectivă cu toţi cititorii posibili (chiar dacă nu în acelaşi timp) către Dumnezeu, pe care-l fixează spiritual între alfa şi omega viziunii ei poetice. Pe măsură ce-i parcurgem cartea – de o complexitate discretă – cuvînt cu cuvînt, toată informaţia ne simplifică treptat, în regres înălţător – din cîştigul abandonării pe drum al cuvintelor deşarte. Asta într-o urcare spirituală pînă la unificarea cu acel prim cuvînt generator de creaţie, iar tot procesul de transformare este convergent, prin starea de dragoste pură a poetei focalizată spre Dumnezeu „într-o neverosimilă odisee egală cu dorul” şi „...precum o răsplată a unui timp vinovat...” (p. 124), ori „într-o închipuire cuminte a luminii” (p. 84). Poeta nu ne-a lăsat singuri, pentru că altfel nu am fi putut asimila în toate amănuntele această oră de pace.

Răsplata păcii sufleteşti o primeşte oricine îi va citi poezia cu atenţie, deoarece ea este tema mijlocirii spre Dumnezeu, preluată din convingere de către autoare, însuşită şi dată mai departe, nouă, după modelul apos­tolilor.

Această pace este unitatea motrică a vieţii şi operei Mirunei Mureşanu. Prin etalonul păcii ea şi-a găsit uni­tatea de măsură comparativă a stării ei în raport cu unitatea Unu a lui Dumnezeu.

Totul este o abundenţă strălucitoare de căile smereniei în care găsim aplicabilitate dacă ne lăsăm conduşi în echilibrul spiritual, constant, prin abandonul şi decăderea gîndurilor sperjure în căderea genunchilor căinţei, chiar acolo, în carte, lîngă tîmpla poetei, unde totul se poate vindeca „...printr-o simplă provocare a timpului...” (p. 30).

Citindu-i lecţia prin fasciculul credinţei prezent în toate poeziile, simţi cum schela interioară a mîndriei îşi topeşte etajele – rînd pe rînd –, iar la finalul cărţii te surprinzi mult mai uşor, deasupra şantierului căzut din tine – un suflu de praf la picioare – şi asta datorită vegherii acelui: „...duh salvator/ ascuns în poem printre rînduri” (p. 109).

Miruna Mureşanu te coboară, prin efectele autosondajului impus de forţa poetică, în combustibilul substanţei esenţiale pentru a reuşi să te revitalizezi în dogma ta individuală ca să poţi reînvia şi înălţa în spirit către Dumnezeu: „cum într-un exerciţiu calm de-mpărtăşire/ cu lumina divină” (p. 66).

Poemele ei, aceste lecţii de înviere sau rugi de resurecţie, ordonate după modelul rozariului, ne scoate la lumină păcatul fără să-l definească în forma lui josnică, ci ca un canon de depăşire. Totul este o învăţătură de purificare progresivă, iar cîştigul suprem al citirii acestei cărţi este renaşterea puterii de dăruire.

Fiecare poem este o lecţie cu tematică creştină, chiar de la primul vers evidenţiat sub formă de titlu, putem spune că titlurile ar fi chiar versetele poemelor: „între mine şi Dumnezeu nu era nimeni”, „nimic nu trăda smerenia luminii”, „murind cîte puţin de la naştere”, „cioplind chipul luminii dintr-o singură piatră”, şi cel mai frumos titlu pentru mine, şi cred că şi-n preferinţele autoarei (acest poem se repetă pe coperta 4): „Iisus venise la mine să nu-mi ceară nimic” (p. 130).

Toate poemele se succed după introducerea intitulată Argument, scrisă în semn de omagiu pentru Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, căruia în semn de onoare şi respect autoarea îi dedică această carte, darul ei de poezie pe masa lui succesorală, tulburată de istorie. Poemele au un plus de maiestuozitate şi datorită modelului Regelui Mihai pe care l-a divinizat, iar acum îl lamentează prin doliul poeziei.

Fiind vorba de acest doliu regal, cartea, deşi adresată divin către regele Iisus prin mijlocirea umană a regelui Mihai, nu are tentaţia de a se preamări, ci, din contră, dezvăluie micimea valorilor umane raportîndu-se la sistemul de valori sfinte a lui Dumnezeu „... să măsoare prin ele distanţa până la dor/ până la ochiul de sus arcuit în lumină...” (p. 111).

Aceste Lecţii de Înviere ale Mirunei Mureşanu produc o smerenie înălţătoare dintr-o umilinţă consolatoare.

Poeta ne împinge de la spate, uşor, ca un părinte spiritual, spre fereastra poeziei de unde putem vedea lumea cu alţi ochi, asemenea ei, după cum ni se confesează: „...prin triumful evlaviei care-mi complică aşteptarea/ făcând din lacrima mea o armă retorică...” (p. 117).

Arta ei poetică este una retorică, indusă prin şoaptă şi nu de­monstrativ, ca nu cumva să fugim de adevăr din instinctul nesocotinţei. Şoaptele – murmurate poem cu poem, bob cu bob – intră rînd pe rînd în sufletul cititorului, şi-i sădesc seminţe de credinţă.

Miruna Mureşanu este o poetă atît de senină încît orice „foşnet teribil de aspru” (p. 88) ar ajunge în preajma ei se va stinge învins „lăsând în urmă doar o oglindă de fum” (p. 62), iar prin această poezie luminată, ea ne împrăştie treptat – pe măsură ce ne însuşim seninătate –, fumul ignoranţei din minte şi funinginea nepăsării de pe ochi, prin metoda cea mai simplă şi eficientă, aceea de insuflare suavă de cuvinte învietoare.

Aceasta-i metoda de predare a unei învieri. Cuvîntul care învie. Acesta este cîştigul meu, că i-am primit cuvîntul viu ca pe un dar învietor, o lecţie supremă de viaţă, pe care în concluzie – făcînd un colaj din afirmaţia regelui Mihai (din ultimul său discurs public) şi din sfatul lui Iisus – o formulez aşa:

După ce am citit Lecţii de Înviere am primit cu împrumut un dar din partea Mirunei Mureşanu, pe care nu-l voi ignora sau secretiza, ci îl voi valorifica la rîndul meu, dăruindu-l mai departe, pentru că dar din dar se face rai, raiul fiind apogeul vieţii în punctul culminant al învierii, prezent şi în această frumoasă carte de învăţătură.

LECTURI PARALELE

Domnica Poppoetă, prozatoare, Arad

Un punct canonic*

Poezia lui Geo Galetaru se materializează aici, dar se întîmplă în altă parte, într-o zonă atemporală, într-o zi fără nume pe care autorul o aşteaptă ca să afle de unde vine, şi în întîmpinarea căreia se pregăteşte în acest plan, prin propriul antrenament mental de întîmpinare.

După ce i-am citit cartea Fotografia unei duminici amânate, apărută la editura Eurostampa, a trebuit să fac uz de animaţia realităţii înconjurătoare ca să mă extrag din zona intimă în care am pătruns, în concepţia poetului, idealistă, unde i-am identificat şi propria evadare şi izolare din „...acest amalgam asurzitor al exigenţelor...” cum citim în poemul Nu te speria (p. 128).

Cartea are două părţi consistente: Momentul zero şi În afara memoriei, între care autorul îşi caută calea de echilibru din perspectiva poetului, şi nu a omului fizic pe care îl cunoaştem. Titlurile poemelor sînt scrise cu majuscule, în sinonimie comparativă cu forma lui de conştiinţă.

Poezia lui Geo Galetaru este o curgere liniştită de cuvinte ca o expresie a victoriei destinului său într-o colaborare permanent împăciuitoare cu geografia plină de capcane a realităţii, aşa cum am descoperit la începutul poemului Cineva va veni: „ cineva va veni/ şi va pune la loc/ prăpastia şi timpul” (p. 174).

La fel de clar şi firesc vine şi întîmplarea sub diferitele ei forme în fiecare poezie a autorului: un fluture, o flacără, un copil anonim şi chiar anarhia de care ştie să se detaşeze găsindu-şi scăparea pe vîrful unui ac, aşa cum putem citi la finele poemului Nu mai pot merge: „...nu mai pot merge/ apologia cercului desfigurări repetate/ joaca de-a imperfecţiunea/ pe un vârf de ac/ las un semn/ sunt liber” (p. 116), iar cu acul acesta ne vom mai întîlni în cartea sa.

Poetul Geo Galetaru nu scrie poezie pentru cărţi, ci pentru echilibrarea proprie necesară ca factor de stabilitate a interacţiunilor lui în lumea unde, perpetuum, oamenii îşi schimbă stările în funcţie de cauze aşa cum şi culorile îşi schimbă nuanţele în raport cu lumina. Poetul, prin cuvîntul lui, caută în toate, acele picături de alb şi de negru – nonculorile esenţiale pentru esenţa tuturor culorilor – independente de lumină, ca să le combine în propriul lui tablou existenţial, puţin mai cenuşiu, dar expus limpede, pe linia întîi a luminii ca o replică curajoasă şi asumată: „... derive controlate în creier/ până la limita metalului/ am fost acolo şi am învins...” (p. 116), sau la începutul poemului Pe ultima sută de metri: „lucrurile acestea îşi au transparenţa lor:/ din când în când eliberează un sens ascuns...” (p. 186). În acest sens ascuns îl descoperim pe Geo Galetaru, formă ardentă a unui punct, sigur de sine şi la locul lui, oriunde s-ar afla în geometria cercului. Autorul poate porni din orice punct, iar drumul şi-l va închide tot în acel punct de pornire, fără devieri, fără întreruperi, acest traseu enunţînd fără demonstraţie chiar aplicaţia lui geo-poetică: toate liniile drepte ale judecăţii, prin puterea poeziei, şi le trece prin rădăcina sentimentelor care au puterea să crească şi să rotunjească.

Cartea abundă de imagini rotunde, cum ar fi: „...inima caldă a pie trei...”, „...se va ivi o speranţă/ din care să culegem un fruct...”, sau „...am acceptat ideea/ unui sperjur rotund şi capricios...”, o rotunjime care indică întoarcerea acasă, chiar dacă drumul face nişe, deschide curbe înşelătoare, provocatoare de stări confuze.

Toate aceste stări confuze culminează şi se autodistrug pe acel vîrf de ac, salvator, de care am amintit deja ca despre un refugiu în terapia reanimării.

Acest vîrf de ac susţine fierbinte toată informaţia poeziei în punctul critic al incertitudinii pe care autorul l-a descoperit, şi l-a adoptat ca să-l securizeze. De aceea putem spune că poezia lui Geo Galetaru este un fel de adopţie a propriilor lui nelinişti spre securizarea şi rezolvarea lor, la fel cum şi spovedania este adopţia divină a liturghiei, pentru vindecare.

Geo Galetaru este un poet canonic. El se purifică în poezie prin cele cinci elemente care ar sta la baza vieţii: apă, lemn, pămînt, metal şi foc, după ce le alchimizează în aerul atelierului său liric, de unul singur, fără să perturbe ceva, aşa cum ne dezvăluie în poezia Poemele mele pe care-o redau în întregime, aceasta fiind o reţetă pur poetică (or, o reţetă bună nu are scuză din partea nimănui să fie trunchiată, şi nu-i admisibil să fie lipsită de vreun ingredient): „ poemele mele nu vă ating/ nu vă rănesc/ ele vă intră în casă/ cu liniştea celor ce nu au nimic de pierdut/ un pact cu angoasa cea de toate zilele/ o fericire vulnerabilă/ de care încă aveţi nevoie” (p. 120).

Un lucru este remarcabil, şi anume recunoaşterea vremelniciei mărturisită în toate poeziile si accentuată pe acel vîrf de ac, de tip laser, prin care avem posibilitatea să-l surprindem pe autor ieşit în-afara lui spre a se observa mai în adîncul înlăuntrului. Asta se poate deduce şi la începutul poemului Sunt viu: „am învăţat/ să ies în afara mea...” şi îşi extinde acest exerciţiu al cunoaşterii pînă la sfîrşitul aceluiaşi poem: „...sunt viu pînă la capătul unghiilor/ dincolo de ele încep extazul şi zădărnicia”(p. 39), de unde rezultă şi faptul că poemele lui sînt nişte articole de credinţă în acord cu darul şi harul de-a fi viu pînă la capăt, chiar şi cu riscul deşertăciunii eterne.

Poetul nu neagă nimic, chiar dacă nu admite totul, şi caută soluţii să admită totul chiar dacă nu ştie nimic, aşa cum ne spune în poemul cu nr. 11 din calupul intitulat Nişte cuvinte: „nu ştiu dacă lucrurile acestea/ se întâmplă cu adevărat/ nu ştiu dacă pomii aceia/ au crescut direct din inima mea” (p. 155).

Geo Galetaru îşi scrie poezia nu ca să o afişeze, ci ca s-o urmeze. Poezia lui nu este fictivă, ci relativă cu ficţiunea pe care el şi-a creat-o ca remediu, printr-o disciplină de fier, prin efectele căreia se exprimă liber de reguli fără să ofenseze pe cineva, dar nu şi fără a trasa în sufletul cititorului acea urmă de leziune a consecinţei de cunoaştere bruscă.

Poemele sînt un fel de logodnă a întrebărilor într-un angajament de adopţie a răspunsurilor, iar din această încrucişare, în orice direcţie sau moment, se poate perpetua altceva, o nouă logodnă, o altă adopţie, cum spune în poemul cu nr. 5, tot din Nişte cuvinte: „ un pahar căzut pe podea/ s-a spart/ nu s-a spart/ un declic/ cu asta poate începe/ o nouă viaţă” (p. 154), dar totodată poetul ne avertizează ferm să trăim cu picioarele pe pămînt, „să fim realişti”, aşa cum îşi începe poemul Vei fi pregătit, trasîndu-ne astfel un orizont clar, dar nu restrictiv, ci pozitiv, comparativ cu nevăzutul aşa cum şi poezia lui, chiar dacă este una prezumţioasă, se dezvoltă tot în acelaşi sens pozitiv, pentru că altfel nu ne-ar fi convins de scopul înălţător căruia i s-a dedicat, reuşind astfel să creeze operă spirituală din orice materie: „...inima caldă a pietrei...”, „...speranţa în cravatele de mâine...”, sau „...imperii pe un vârf de ac...”

Închei cu accentul pe acest vîrf de ac al lui Geo Galetaru, pe care l-am simţit în toate poemele ca pe-o ustensilă de resuscitare – într-un mod neinvaziv – pentru cîte un punct mort care are nevoie de intervenţie pentru a fi reanimat, acea revitalizare bruscă necesară trezirii, şi chiar cu rol preventiv, pentru toţi cei care ne aflăm în pericol să ne moară ceva pe dinăuntru. Acest vîrf de ac rămîne în poezia autorului primejdia care nu trebuie ocolită, ci căutată şi atinsă. Cu acest vîrf de ac Geo Galetaru ne face acupunctură poetică, cu măiestrie, şi ne tămăduieşte de ignoranţă prin rezultatul că după ce-i citim poezia vedem mult mai clar, si reuşim mult mai uşor să diferenţiem inevitabilul din evitabil de evitabilul din inevitabil.

LECTURI PARALELE

Domnica Poppoetă, prozatoare, Arad

Proporţiile unui arhetip*

În haiku- urile poetei Dagmar Maria Anoca lungimea tristihului se măsoară în înălţimea metafizică pe care autoarea o reformulează în spirit, acţionînd pe fond sentimental după cum se poate vedea în următorul haiku: „Pe cerul albastru/ pulsează o pasăre albă./ În nesfârşire, un punct” (p. 43), sau în haikuul: „Frunze de ficus/ se apleacă peste telefonul mut./ În locuinţa prietenei.” (p. 55). Cît de departe urcă poeta în primul haiku pentru a se regăsi într-un punct şi cît de jos coboară în cel de-al doilea haiku pentru a începe lupta cu regăsirea ne dezvăluie faptul că ea nu este nepăsătoare faţă de ipostazele utopice ale desăvîrşirii.

Poeta se află la jumătatea drumului dintre raţiune şi vis, fiind în acelaşi timp deosebit de realistă după cum reiese din cel mai răvăşitor haiku: „Somn blând în cutie./ Cap lângă căpşor./ Căpşor lângă cap.” (p. 45), unde recunosc că m-am blocat în simetria perfectă pe care Dagmar Maria Anoca ne-o prezintă, întemeiată pe efemeritatea materiei, cea care nu are drept scop altceva decît reducerea la Nimic a importanţei formei omeneşti, ca pe un aspect aparent fără sens al Creaţiei.

Cartea conţine patru părţi poetice: Ar hetip pierdut, Haiku despre metafizică la pre ţul de 24 de coroane, Literatură comparată şi Lamentaţia celei fără de credinţă.

În prima parte, unde regăsim chiar titlul cărţii Arhetip pierdut, autoarea ne permite să intrăm în nuanţa de Iştar a sufletului ei, după felul cum îşi începe poemul de dragoste Mit,dedicat celui pe care şi-l doreşte a fi Osiris: „N-ai putea fi Osiris/ când eu sunt Iştar?/ Ca-n mituri/ îţi sunt deopotrivă iubită şi soră,/ te ucid şi iarăşi te-aduc la viaţă.” (p. 9), după care ne invită s-o însoţim prin adieri de evantai în tainele ademenitoare ale naturii: vişinul care cheamă omul în primăvara visurilor sau noaptea cînd marea se iubeşte cu cerul sub privirile oranj ale lunii, după care ca o corabie care-şi aduce călătorul la ţărm tot ea, poeta, ne aduce cu picioarele pe pămînt prin portalul poemului „Alexandru cel Mare e mort sau e Mortul?”, unde ne aminteşte că murim în fiecare seară şi în fiecare iubire, şi tot ea ne ademeneşte să iscodim prin gaura cheii din uşa de aer a copilăriei în distihul mult prea duios pentru a fi fost altfel sau altceva: „Mă cotropeşte priveliştea./ Bucuria simplă-a bunicilor.” (p. 33)

Toate momentele magice ale autoarei se întemeiază pe observaţia fină şi atentă a ochilor minţii care se află cu mult înaintea vederii fizice, şi pătrunde mult mai adînc în substanţa lucrurilor depăşind calea de mijloc a religiilor.

În partea a doua intrăm în salonul haikuului, îmbogăţit de lipsa măsurătorii, despre care am amintit deja fără să ţin cont de desfăşurarea structurală a cărţii, datorită pasiunii mele pentru haiku.

Iată cîteva haikuuri din evantaiul poetei: „Să închizi uşa./ Pe urmă fereastra./ Să păstrezi în memorie două ceşti.” (p. 50), sau: „Creanga-i pustie./ Un vis melancolic./ Văd un mugure nou.” (p. 60)

În aceste micropoeme, poeta Dagmar Maria Anoca doreşte înnoirea cu toate că poartă regretul şi dorul unei absenţe mai vechi, pentru că Înnoirea este mai tămăduitoare decît Amintirea, deşi ele rămîn cele două feţe complementare ale vechiului amintit, iar prin orientarea spre nou, şi cea mai adîncă singurătate îşi găseşte ieşirea. Or, Dagmar Maria Anoca şi-a găsit prin cuvînt propria călăuză.

În cea de-a treia parte a cărţii intitulată Literatură comparată prin poemul AZ7 (p. 65) aflăm că: „Aşa/ precum o frunză vie/ ochiul/ inspiră prin retină lumina”, cumva poeta ne arată că noi sîntem propria noastră fotosinteză în simbioză cu lumina şi că în pofida oricărui avariu numai lumea asimilată în noi şi prin noi ne poate salva ca un fel de gest răsplătitor al deschiderii sufleteşti spre a primi în oglindă toată Creaţia din care facem parte fiecare, opere individuale corelate în marea Operă.

Tot în Literatură comparată poeta ne invită într-o legendă tradusă de ea din limba slovacă în care întîlnim un personaj numit Filozoful care-i întruchipează pe toţi cei ce se recunosc în unitate în faţa necunoscutului, şi care pune cîteva întrebări simple, dar cu tentă spre complexitate: „Oare ploaia nu vine de la Dumnezeu pentru toţi deopotrivă? Ci soarele nu-i luminează pe toţi la fel?” (p. 66)

Astfel poeta ne deschide o poartă spre o cale personală unde motivele nu au argumente sub autoritatea creaţiei. În viziunea ei toţi paşii cunoaşterii se leagă spre un drum care se conturează tot mai clar în faţa călătorului motivat şi neobosit, care şi-a propus să atingă o ţintă finală în numele adevărului, la fel cum şi cărţile se nasc una după alta tot mai simplu dacă poartă puritatea celor care le visează, aşa cum citim în poemul Bukî: „După primul pas, cel de-al doilea-i mai lesnicios,/ al treilea se desfăşoară, iată drumul.” (p. 67)

Ultima parte a cărţii se intitulează Lamentaţia celei fără de credinţă unde poeta îşi aşază poezia în genunchi şi prin intermediul ei se adresează direct lui Dumnezeu, în care nu crede, iar asta proclamă într-o manieră disperat de duioasă încă de la primul poem pe care-l voi reda în întregime: „Doamne,/ ştii foarte bine/ că eu nu cred în Tine./ Te invoc/ ca să-mi exprim dinaintea îngăduinţei Tale/ omnisciente/ fiorul inimii care mă copleşeşte/ în faţa lumii/ chiar dacă/ în fereastra sufletului/ ca-ntr-o oglindă/ ciuguleşte o biată vrăbiuţă.” (p. 71)

În celelalte poeme din această cea de-a patra parte poeta îi aduce la cunoştinţă lui Dumnezeu cîteva din durerile ei nerezolvate pe înţelesul oamenilor cum ar fi: iubitul răpus căruia El nu i-a luat apărarea, la fel o prietenă care a sfîrşit în suplicii, apoi extinde spre făptura omenească, spre partea demonică a lumii, reproşîndu-i nu numai că nu a intervenit, ci şi că el continuă să tacă, să nu vină, să nu se pogoare printre oameni „asemenea păcii” (p. 79). Cu toate aceste îndepărtări poeta se situează tot mai aproape de esenţa ei divină, devreme ce însăşi poezia ei i se plînge chiar Lui, Dumnezeului în care nu crede, dar speră că există.

Există mai multe feluri de credinţă, printre care şi aceea pe care cred c-am descifrat-o la Dagmar Maria Anoca, şi anume Credinţa amînată. Dumnezeu putea să se ascundă de tot, dar a ales să ne lase semne de recunoaştere, în toate sensurile, şi orice s-ar zice, poetul rămîne acea fiinţă care nu se va abţine niciodată din cercetare. Este ceva Rău? Eu cred că dacă este ceva Rău, atunci este unul binefăcător care scoate şi din ultimul colţişor de suflet substanţa scepticismului la lumină unindu-se astfel, chiar şi fără să dorească, cu Dumnezeu.

De la negaţie la afirmaţie, de la respingere la acceptare nu e decît un cuvînt. Poate el se află în această carte-manifest, şi a fost neobservat de mine, sau poate chiar eu i-am fost depăşirea. Închei cu aceasta ipoteză frumoasă în prelungirea cărţii poetei Dagmar Maria Anoca, pentru care nu am plătit vama de 24 de coroane, ci am cîştigat împreună cu ea atingerea celui mai fragil subiect, a celei mai sărace, spinoase, dureroase şi preţioase coroane care există, gînd la gînd, temere cu temere, speranţă cu speranţă.