LECTURI PARALELE

Domnica Poppoetă, prozatoare, Arad

Proporţiile unui arhetip*

În haiku- urile poetei Dagmar Maria Anoca lungimea tristihului se măsoară în înălţimea metafizică pe care autoarea o reformulează în spirit, acţionînd pe fond sentimental după cum se poate vedea în următorul haiku: „Pe cerul albastru/ pulsează o pasăre albă./ În nesfârşire, un punct” (p. 43), sau în haikuul: „Frunze de ficus/ se apleacă peste telefonul mut./ În locuinţa prietenei.” (p. 55). Cît de departe urcă poeta în primul haiku pentru a se regăsi într-un punct şi cît de jos coboară în cel de-al doilea haiku pentru a începe lupta cu regăsirea ne dezvăluie faptul că ea nu este nepăsătoare faţă de ipostazele utopice ale desăvîrşirii.

Poeta se află la jumătatea drumului dintre raţiune şi vis, fiind în acelaşi timp deosebit de realistă după cum reiese din cel mai răvăşitor haiku: „Somn blând în cutie./ Cap lângă căpşor./ Căpşor lângă cap.” (p. 45), unde recunosc că m-am blocat în simetria perfectă pe care Dagmar Maria Anoca ne-o prezintă, întemeiată pe efemeritatea materiei, cea care nu are drept scop altceva decît reducerea la Nimic a importanţei formei omeneşti, ca pe un aspect aparent fără sens al Creaţiei.

Cartea conţine patru părţi poetice: Ar hetip pierdut, Haiku despre metafizică la pre ţul de 24 de coroane, Literatură comparată şi Lamentaţia celei fără de credinţă.

În prima parte, unde regăsim chiar titlul cărţii Arhetip pierdut, autoarea ne permite să intrăm în nuanţa de Iştar a sufletului ei, după felul cum îşi începe poemul de dragoste Mit,dedicat celui pe care şi-l doreşte a fi Osiris: „N-ai putea fi Osiris/ când eu sunt Iştar?/ Ca-n mituri/ îţi sunt deopotrivă iubită şi soră,/ te ucid şi iarăşi te-aduc la viaţă.” (p. 9), după care ne invită s-o însoţim prin adieri de evantai în tainele ademenitoare ale naturii: vişinul care cheamă omul în primăvara visurilor sau noaptea cînd marea se iubeşte cu cerul sub privirile oranj ale lunii, după care ca o corabie care-şi aduce călătorul la ţărm tot ea, poeta, ne aduce cu picioarele pe pămînt prin portalul poemului „Alexandru cel Mare e mort sau e Mortul?”, unde ne aminteşte că murim în fiecare seară şi în fiecare iubire, şi tot ea ne ademeneşte să iscodim prin gaura cheii din uşa de aer a copilăriei în distihul mult prea duios pentru a fi fost altfel sau altceva: „Mă cotropeşte priveliştea./ Bucuria simplă-a bunicilor.” (p. 33)

Toate momentele magice ale autoarei se întemeiază pe observaţia fină şi atentă a ochilor minţii care se află cu mult înaintea vederii fizice, şi pătrunde mult mai adînc în substanţa lucrurilor depăşind calea de mijloc a religiilor.

În partea a doua intrăm în salonul haikuului, îmbogăţit de lipsa măsurătorii, despre care am amintit deja fără să ţin cont de desfăşurarea structurală a cărţii, datorită pasiunii mele pentru haiku.

Iată cîteva haikuuri din evantaiul poetei: „Să închizi uşa./ Pe urmă fereastra./ Să păstrezi în memorie două ceşti.” (p. 50), sau: „Creanga-i pustie./ Un vis melancolic./ Văd un mugure nou.” (p. 60)

În aceste micropoeme, poeta Dagmar Maria Anoca doreşte înnoirea cu toate că poartă regretul şi dorul unei absenţe mai vechi, pentru că Înnoirea este mai tămăduitoare decît Amintirea, deşi ele rămîn cele două feţe complementare ale vechiului amintit, iar prin orientarea spre nou, şi cea mai adîncă singurătate îşi găseşte ieşirea. Or, Dagmar Maria Anoca şi-a găsit prin cuvînt propria călăuză.

În cea de-a treia parte a cărţii intitulată Literatură comparată prin poemul AZ7 (p. 65) aflăm că: „Aşa/ precum o frunză vie/ ochiul/ inspiră prin retină lumina”, cumva poeta ne arată că noi sîntem propria noastră fotosinteză în simbioză cu lumina şi că în pofida oricărui avariu numai lumea asimilată în noi şi prin noi ne poate salva ca un fel de gest răsplătitor al deschiderii sufleteşti spre a primi în oglindă toată Creaţia din care facem parte fiecare, opere individuale corelate în marea Operă.

Tot în Literatură comparată poeta ne invită într-o legendă tradusă de ea din limba slovacă în care întîlnim un personaj numit Filozoful care-i întruchipează pe toţi cei ce se recunosc în unitate în faţa necunoscutului, şi care pune cîteva întrebări simple, dar cu tentă spre complexitate: „Oare ploaia nu vine de la Dumnezeu pentru toţi deopotrivă? Ci soarele nu-i luminează pe toţi la fel?” (p. 66)

Astfel poeta ne deschide o poartă spre o cale personală unde motivele nu au argumente sub autoritatea creaţiei. În viziunea ei toţi paşii cunoaşterii se leagă spre un drum care se conturează tot mai clar în faţa călătorului motivat şi neobosit, care şi-a propus să atingă o ţintă finală în numele adevărului, la fel cum şi cărţile se nasc una după alta tot mai simplu dacă poartă puritatea celor care le visează, aşa cum citim în poemul Bukî: „După primul pas, cel de-al doilea-i mai lesnicios,/ al treilea se desfăşoară, iată drumul.” (p. 67)

Ultima parte a cărţii se intitulează Lamentaţia celei fără de credinţă unde poeta îşi aşază poezia în genunchi şi prin intermediul ei se adresează direct lui Dumnezeu, în care nu crede, iar asta proclamă într-o manieră disperat de duioasă încă de la primul poem pe care-l voi reda în întregime: „Doamne,/ ştii foarte bine/ că eu nu cred în Tine./ Te invoc/ ca să-mi exprim dinaintea îngăduinţei Tale/ omnisciente/ fiorul inimii care mă copleşeşte/ în faţa lumii/ chiar dacă/ în fereastra sufletului/ ca-ntr-o oglindă/ ciuguleşte o biată vrăbiuţă.” (p. 71)

În celelalte poeme din această cea de-a patra parte poeta îi aduce la cunoştinţă lui Dumnezeu cîteva din durerile ei nerezolvate pe înţelesul oamenilor cum ar fi: iubitul răpus căruia El nu i-a luat apărarea, la fel o prietenă care a sfîrşit în suplicii, apoi extinde spre făptura omenească, spre partea demonică a lumii, reproşîndu-i nu numai că nu a intervenit, ci şi că el continuă să tacă, să nu vină, să nu se pogoare printre oameni „asemenea păcii” (p. 79). Cu toate aceste îndepărtări poeta se situează tot mai aproape de esenţa ei divină, devreme ce însăşi poezia ei i se plînge chiar Lui, Dumnezeului în care nu crede, dar speră că există.

Există mai multe feluri de credinţă, printre care şi aceea pe care cred c-am descifrat-o la Dagmar Maria Anoca, şi anume Credinţa amînată. Dumnezeu putea să se ascundă de tot, dar a ales să ne lase semne de recunoaştere, în toate sensurile, şi orice s-ar zice, poetul rămîne acea fiinţă care nu se va abţine niciodată din cercetare. Este ceva Rău? Eu cred că dacă este ceva Rău, atunci este unul binefăcător care scoate şi din ultimul colţişor de suflet substanţa scepticismului la lumină unindu-se astfel, chiar şi fără să dorească, cu Dumnezeu.

De la negaţie la afirmaţie, de la respingere la acceptare nu e decît un cuvînt. Poate el se află în această carte-manifest, şi a fost neobservat de mine, sau poate chiar eu i-am fost depăşirea. Închei cu aceasta ipoteză frumoasă în prelungirea cărţii poetei Dagmar Maria Anoca, pentru care nu am plătit vama de 24 de coroane, ci am cîştigat împreună cu ea atingerea celui mai fragil subiect, a celei mai sărace, spinoase, dureroase şi preţioase coroane care există, gînd la gînd, temere cu temere, speranţă cu speranţă.