LECTURI PARALELE

Domnica Poppoetă, prozatoare, Arad

Ora de pace*

Miruna Mureşanu creează cu harul imaginaţiei în Lecţii de înviere (apărută la editura Detectiv literar, 2018), o copie revelatoare a nevăzutului, plăsmuindu-ne în impresiune o lumină necunoscută nouă, aici jos, în perspectiva subordonării celei de sus, funcţie de posibilităţile conceptuale pămînteşti, lumină prezentă în toată cartea, de unde extrag la întîmplare: „...în sensul unui timp pe jumătate/ la adăpostul inimii cu sunet nostalgic...” (p. 64) sau „...într-un elogiu irelevant al luminii...” (p. 86) ori „...deschizând câte-o fereastră încet în adânc...” (p. 42), şi pot continua cu aceste secvenţe sacralizate de la prima şi pînă la ultima filă, ele fiind prezente în toate versurile ca o binecuvîntare din partea autoarei, o mană de imagini pure, separate de orice logică.

Poeta cunoaşte foarte bine însemnătatea creatorului, ca fiind stăpînul fiinţei sale, iar aceasta este şi starea în care îşi scrie poezia, în adoraţie, pentru că Lui îi datorează existenţa şi arta de a-şi reinventa existenţa, adică harul ei poetic. Starea Mirunei Mureşanu este una a omului treaz în toţi porii, conştient de faptul că e vulnerabil „la umbra fără apărare a timpului” (p. 112), şi toate trăirile ei se consumă în reflexiune conştientă cu ajutorarea lui Dumnezeu.

Lecţii de Înviere este un lanţ poetic de căinţă şi pocăinţă, stări pe care le întîlnim chiar din titlurile care au şi rol de prim vers. Eu văd această carte ca pe un rozariu de poeme-rugă, intrinseci, desfăşurate bob cu bob, credinţă cu biruinţă de la început pînă la sfîrşit, într-o ofrandă colectivă cu toţi cititorii posibili (chiar dacă nu în acelaşi timp) către Dumnezeu, pe care-l fixează spiritual între alfa şi omega viziunii ei poetice. Pe măsură ce-i parcurgem cartea – de o complexitate discretă – cuvînt cu cuvînt, toată informaţia ne simplifică treptat, în regres înălţător – din cîştigul abandonării pe drum al cuvintelor deşarte. Asta într-o urcare spirituală pînă la unificarea cu acel prim cuvînt generator de creaţie, iar tot procesul de transformare este convergent, prin starea de dragoste pură a poetei focalizată spre Dumnezeu „într-o neverosimilă odisee egală cu dorul” şi „...precum o răsplată a unui timp vinovat...” (p. 124), ori „într-o închipuire cuminte a luminii” (p. 84). Poeta nu ne-a lăsat singuri, pentru că altfel nu am fi putut asimila în toate amănuntele această oră de pace.

Răsplata păcii sufleteşti o primeşte oricine îi va citi poezia cu atenţie, deoarece ea este tema mijlocirii spre Dumnezeu, preluată din convingere de către autoare, însuşită şi dată mai departe, nouă, după modelul apos­tolilor.

Această pace este unitatea motrică a vieţii şi operei Mirunei Mureşanu. Prin etalonul păcii ea şi-a găsit uni­tatea de măsură comparativă a stării ei în raport cu unitatea Unu a lui Dumnezeu.

Totul este o abundenţă strălucitoare de căile smereniei în care găsim aplicabilitate dacă ne lăsăm conduşi în echilibrul spiritual, constant, prin abandonul şi decăderea gîndurilor sperjure în căderea genunchilor căinţei, chiar acolo, în carte, lîngă tîmpla poetei, unde totul se poate vindeca „...printr-o simplă provocare a timpului...” (p. 30).

Citindu-i lecţia prin fasciculul credinţei prezent în toate poeziile, simţi cum schela interioară a mîndriei îşi topeşte etajele – rînd pe rînd –, iar la finalul cărţii te surprinzi mult mai uşor, deasupra şantierului căzut din tine – un suflu de praf la picioare – şi asta datorită vegherii acelui: „...duh salvator/ ascuns în poem printre rînduri” (p. 109).

Miruna Mureşanu te coboară, prin efectele autosondajului impus de forţa poetică, în combustibilul substanţei esenţiale pentru a reuşi să te revitalizezi în dogma ta individuală ca să poţi reînvia şi înălţa în spirit către Dumnezeu: „cum într-un exerciţiu calm de-mpărtăşire/ cu lumina divină” (p. 66).

Poemele ei, aceste lecţii de înviere sau rugi de resurecţie, ordonate după modelul rozariului, ne scoate la lumină păcatul fără să-l definească în forma lui josnică, ci ca un canon de depăşire. Totul este o învăţătură de purificare progresivă, iar cîştigul suprem al citirii acestei cărţi este renaşterea puterii de dăruire.

Fiecare poem este o lecţie cu tematică creştină, chiar de la primul vers evidenţiat sub formă de titlu, putem spune că titlurile ar fi chiar versetele poemelor: „între mine şi Dumnezeu nu era nimeni”, „nimic nu trăda smerenia luminii”, „murind cîte puţin de la naştere”, „cioplind chipul luminii dintr-o singură piatră”, şi cel mai frumos titlu pentru mine, şi cred că şi-n preferinţele autoarei (acest poem se repetă pe coperta 4): „Iisus venise la mine să nu-mi ceară nimic” (p. 130).

Toate poemele se succed după introducerea intitulată Argument, scrisă în semn de omagiu pentru Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, căruia în semn de onoare şi respect autoarea îi dedică această carte, darul ei de poezie pe masa lui succesorală, tulburată de istorie. Poemele au un plus de maiestuozitate şi datorită modelului Regelui Mihai pe care l-a divinizat, iar acum îl lamentează prin doliul poeziei.

Fiind vorba de acest doliu regal, cartea, deşi adresată divin către regele Iisus prin mijlocirea umană a regelui Mihai, nu are tentaţia de a se preamări, ci, din contră, dezvăluie micimea valorilor umane raportîndu-se la sistemul de valori sfinte a lui Dumnezeu „... să măsoare prin ele distanţa până la dor/ până la ochiul de sus arcuit în lumină...” (p. 111).

Aceste Lecţii de Înviere ale Mirunei Mureşanu produc o smerenie înălţătoare dintr-o umilinţă consolatoare.

Poeta ne împinge de la spate, uşor, ca un părinte spiritual, spre fereastra poeziei de unde putem vedea lumea cu alţi ochi, asemenea ei, după cum ni se confesează: „...prin triumful evlaviei care-mi complică aşteptarea/ făcând din lacrima mea o armă retorică...” (p. 117).

Arta ei poetică este una retorică, indusă prin şoaptă şi nu de­monstrativ, ca nu cumva să fugim de adevăr din instinctul nesocotinţei. Şoaptele – murmurate poem cu poem, bob cu bob – intră rînd pe rînd în sufletul cititorului, şi-i sădesc seminţe de credinţă.

Miruna Mureşanu este o poetă atît de senină încît orice „foşnet teribil de aspru” (p. 88) ar ajunge în preajma ei se va stinge învins „lăsând în urmă doar o oglindă de fum” (p. 62), iar prin această poezie luminată, ea ne împrăştie treptat – pe măsură ce ne însuşim seninătate –, fumul ignoranţei din minte şi funinginea nepăsării de pe ochi, prin metoda cea mai simplă şi eficientă, aceea de insuflare suavă de cuvinte învietoare.

Aceasta-i metoda de predare a unei învieri. Cuvîntul care învie. Acesta este cîştigul meu, că i-am primit cuvîntul viu ca pe un dar învietor, o lecţie supremă de viaţă, pe care în concluzie – făcînd un colaj din afirmaţia regelui Mihai (din ultimul său discurs public) şi din sfatul lui Iisus – o formulez aşa:

După ce am citit Lecţii de Înviere am primit cu împrumut un dar din partea Mirunei Mureşanu, pe care nu-l voi ignora sau secretiza, ci îl voi valorifica la rîndul meu, dăruindu-l mai departe, pentru că dar din dar se face rai, raiul fiind apogeul vieţii în punctul culminant al învierii, prezent şi în această frumoasă carte de învăţătură.