LECTURI PARALELE

Domnica Poppoetă, prozatoare, Arad

Darul de Rod*

În antologia de scriitor intitulată ochiul din palmă, Costel Stancu ne deschide larg porţile „grădinii poetice” pe care a sădit-o vreme de douăzeci de ani – între anii 1995 şi 2015. Ea este împărţită în zece „terase” diferite, fiecare cu cîte-un nume primit după titlurile celor zece cărţi cuprinse în antologie: Terapia căderii în gol, Dominic sau despre imitaţia umbrei, Măştile solitudinii, Golurile din pîine, Fluturele cu o singură aripă, Cîntarul de apă, Vînătoarea promisă, Ieşirea din peşteră, Înghiţitorul de creioane şi Risipitorul de hîrtie.

În prima, Terapia căderii în gol poetul ni se confesează cum că în eşecurile iubirilor lui rîsul din oglindă i-a fost salvator, după care, uşurat de traume, reuşea să se abandoneze sinelui în spirit liber şi cu conştiinţa împăcată: „... şi plîng ca un rege umilit/ după o aspră victorie/ în cîmpul de mure” (p. 12). Prin aceasta mărturisire Costel Stancu ne convinge că nu se pierde foarte uşor şi, mai mult, că stăpîneşte efectele cauzalităţii, aşa cum reiese şi din începutul unui alt poem: „te naşti ca şi cînd ai/ face o rugăciune cu mîinile goale...” (p. 19) sau în finalul altui poem: „vei descoperi magia naşterii şi a morţii/ oarba încredere e linişte/ aştepţi cu neputinţa orbului de a-şi plînge înfăţişarea” (p. 22) ori: „stau singur într-o încăpere/ uşile rînjesc siguranţele fumegă/ îmi îngrop mîinile şi tot eu sînt” (p. 15).

Majoritatea eşecurilor lui – demoni ai destinului – au impactizat şi s-au anihilat în linia întîi a cîmpului de luptă poetică, spaţiu în care autorul îşi acceptă primejdiile fără să împieteze, unindu-şi funcţia de poet cu cea de om în legămîntul dual de lamentaţie şi speranţă după cum ni se înfăţişează, la persoana a treia: „... te desprinzi de propria-ţi umbră/ cum crucea de iisus şi cade/ între/ început şi sfîrşit/ altă naştere” (p. 19).

Sentimentele şi stările poetice îl convertesc pe omul Costel Stancu din victima propriei torturi a înfrîngerilor din dragoste în eliberatorul fictiv care se reclădeşte pentru un alt început convenţional: „... scrisul poate începe chiar în colţul acestei pagini...” (p. 17). Liga îndoielilor se abrogă în faţa discursului său plin de lumină, şi cade în reversul lui – în umbră –, însă, cu toate că posedă aceste victorii, Costel Stancu nu se consideră cîştigător, şi chiar ne arată semnele bătăliilor – descrise în anamneză lirică – similare cu cele ale timpului care trece „lăsînd o zgîrîietură fină pe lac” (p. 17). Pe această „terasă” se simte liniştea resemnării, iar fructele pe care ni le oferă au aromă puţin mai amăruie pentru că păstrează amprenta palmelor care le-au crescut, îmbibate cu vibraţia fluctuaţiei stărilor lui inflaţioniste între oferta şi lipsa de iubire.

În partea numită Dominic sau despre imitaţia umbrei observăm că „soarele nu are greutate” (p.37) şi fructele nu au umbră, astfel că în fiecare dintre noi, cei prezenţi, ar putea fi divizată reflexia poetului aşa cum „în spatele fiecărui obiect ar putea fi o ieşire” (p. 38). Ne aflăm în două universuri paralele, şi acolo dar şi pretutindeni, datorită luminozităţii poemelor care ne limpezesc de parcă autorul ne-ar „fotografia mîinile” (p. 33) sub cerul magnetismului său liric care are formă de „lighean răsturnat peste păsări” (p. 32); păsări fără substanţă materială – plăsmuite de invitaţia la contemplaţie – care se aşază în jur ca nişte jucării „cu o mie de feţe identice” (p. 38), iar astfel şi noi ne acomodăm cu toate feţele „terasei”, prin oglinda de cuvinte a autorului puternic centralizată pe subtilitatea utopică a expunerii solitudinii şi izolării, în contrast pronunţat cu particularităţile puterii lui de imaginaţie. Aici fructele nu au culoare pentru că – din cauza şocului de atingere cu palmele lui palide şi indecise -, şi-au absorbit-o în miezul de frică.

Pe „terasa” a treia Măştile Solitudinii găsim doar „nişte resturi pe masă” şi pe autor foarte dezamăgit – după cum reiese din începutul unui poem: „înţelegi tu deznădejdea/ celui care se are doar pe sine?” (p. 50) -, care ne întreabă retoric: „cine-şi mai aminteşte de mine?” (p. 56), evocînd într-un discurs patetic iubirile traumatizante, neîmpărtăşite la modul suprem, aşa după cum ştie el să iubească: „te voi iubi te voi iubi te voi iubi/ atîta timp cît pasărea va aţîţa/ cu aripa ei albă focul/ înăuntru şi înafară împrăştiind duh...” (p. 52). Disperată este atmosfera şi-abia se mai întrezăreşte o soluţie plauzibilă, dar poetul – prin acea doză de constanţă, mică dar sigură – speră imposibilul reuşind să menţină vie coerenţa sentimentală într-un fel de asemănare cu o stare de veghe, condensată pînă în punctul fierbinte al evidenţei retrasă în discreţie datorită iubirii lui excesive pe care şi-o doreşte recunoscută, şi, căreia – cu toate că ştie că-i lipseşte reciprocitatea – îi face resuscitări de consolare prin metafore vindecătoare de cuvinte pe care le manevrează pe cît de fin pe-atît de violent: „...limba mea pe limba ta desenează cercuri/ şi ele se ridică la cer/ unul la altul visăm/ păsări străine îşi caută laptele/ pe rîu în jos se face seară/ apa urcă pe ţărm să doarmă...” (p. 47). Fructele oferite aici sînt roşii, de culoarea pasiunii, dar poartă urmele eşecurilor preluate în căderea lor spre eliberare, din impulsul de-a se împotrivi şi de-a nu fi posedate întru totul, de-a nu se lăsa înghiţite în efuziunea vulcanică a poetului în sufletul căruia – din cauza acestei respingeri pe care-o resimte ca pe-un cutremur brutal – creşte în replică o incompatibilitate devastatoare care-l refugiază în tragica predestinare a deznădejdii.

Pe cea de-a patra parte Golurile din pîine,poetul ne mărturiseşte starea lui naturală, obiectivă, cum că în faţa situaţiilor de criză se consideră a fi „neputincios ca un paznic la carele cu sare/ cînd plouă” (p. 84) şi, conştientizînd cu tristeţe că „trec orele prea repede”, se întreabă înarmat cu răbdare, însă, şi pregătit „cu mîinile pe ochi” în eventualitatea unui şoc: „cărui sfîrşit m-ai promis, Doamne?” (p. 85). Mîinile lui sînt singurele mijloace, aliate, ce-l ajută să-şi consume misiunea pe care ne-o dezvăluie într-o stare de nevroză nobilă în următorul poem pe care-l redau integral: „Dumnezeul meu Dumnezeul meu/ pentru ce m-ai pedepsit/ să duc pe umeri la nesfîrşit/ o cruce cu vîrf de creion?” (p. 95). Costel Stancu a găsit soluţia de a-şi trece mai uşor golgota, prin consumarea crucii lui cu acel vîrf de creion pe care-l toceşte pe drumul poeziei, micşorîndu-i astfel şi greutatea în sincron cu pericolul de-a se fi dovedit nevrednic de valoarea talantului său. Prin acest simbol al creionului procesul lui existenţial este cel mai evident, scriitura reprezentînd singura lui avere spirituală ca factor de mijlocire între el şi Dumnezeu. Aici fructele nu răspund gravitaţiei, ci plutesc în coeziune cu versiunea spirituală a poetului.

Pe a cincea secţiune Fluturele cu o singură aripă autorul, care se consideră pedepsit să scrie din cauza traumelor iubirii, îl invocă pe Dumnezeu printr-o întrebare directă, imperativă, aşa cum vedem într-un început de poem: „de ce m-am născut, Doamne, desperecheat?” (p. 115), aducîndu-i astfel la cunoştinţă şi faptul că motivaţia scrisului (nevoia de iubire şi lipsa ei în compensare) nu-i aparţine în totalitate, deşi îşi recunoaşte partea lui de inconstanţă, declarînd că nici despre el nu ştie cine este în această lume, fiind situat pe o punte proprie, liber şi conştient aleasă, aflată între vis şi realitate.

Poezia abundă de incidente retrospective din realitatea lui, din care totuşi a refulat în chip liber, convertindu-se în poet, chiar dacă unul al zădărniciei – probabilitate pe care o situează deasupra tuturor mizelor şi motivaţiilor, aşa cum reiese din următorul tristih: „e dimineaţă/ scriu ca şi cum/ aş înălţa un zmeu de piatră” (p. 119). Fecunditatea lui poetică este rezultanta conexiunii raţionale dintre spirit şi materie pentru că Costel Stancu este, înaintea oricărei formule stilistice, un poet raţional, un om care admite divinitatea dar nu se vrea acaparat de ea, nu ia în calcul smerenia recomandată în aşa măsură încît să accepte totul fără să pună întrebări: „Fă-mă, Doamne, să înţeleg:/ dacă sînt unul singur, de ce mă pedepseşti/ şi pentru greşelile celuilalt?” (p. 115).

În Cîntarul de apă atmosfera este liniştită, caldă, aşezată şi datorită poeziilor rimate, ca nişte incantaţii, în care Costel Stancu parcurge un episod de supuşenie divină: „Vreau să m-apropii azi de tine, Doamne,/ fără ca-n fariseu să mă prefac –/ asemeni păsărilor ciuguli-voi grîul/ numai din palma-ntinsă de sărac.// Tu judecă-mă aspru, iar de-s bun/ tălpile să-ţi sărut, aruncă-mi scara,/ pentru ce am greşit fă-mă să plîng/ cum viţele de vie primăvara.” (p. 124). Acest poem are rol de nucleu habitabil pentru toate celelalte poeme care sînt de aceeaşi complexitate în esenţă, şi drept dovadă scriu cîteva versuri alese la întîmplare: „Domnul aşază totul pe-un cîntar/ căruia tu măsura nu i-o ştii” sau „Trimite astăzi Duhul să-mi ajute/ a înţelege că din tine sînt” ori „Fă, Doamne, grea să-mi pară desfătarea/ cînd paşii tăi în mine nu-i aud.”, şi, bineînţeles că aş putea continua cu extrase asemănătoare din fiecare poezie în parte, pentru că Dumnezeu este elementul lor comun, de-o claritate decisivă întru echilibrul poetului, fie şi pe-un cîntar de apă. Fructele sînt dulci şi zemoase, dar numai aparent uşor de consumat, pentru că în forma lor biologică se ascunde un strop din arsenicul primului măr.

Pe cea de-a şaptea „terasă”, poetul se auto-vînează în oglinda poeziei în care se vede în chip de pasăre. Această pasăre este ţinta pocnetelor de întrebări, dar totodată şi răspunsul pe care-l ricoşează, mereu acelaşi, dar cu alte cuvinte, şi prin care Costel Stancu se regăseşte identificat cu ea: „zburăm amîndoi în interiorul unei păsări”; „vine o vreme cînd toate-s deşarte./ se aude doar cîntecul păsării./ după moarte”; „întîia pasăre/ căreia eu i-am tăiat capul/ demult, în copilărie, se zbate şi astăzi”; „ouăle se răcesc în păsări”; „stă moartea în om/ ca o pasăre cu capul sub aripă”; „vreau să fiu/ în a treia aripă a păsării./ în ochiul din palmă”; „o pasăre îşi face gaură în lobul urechii”, etc.

Această pasăre poartă în zborul ei răspunsul final al rostului vieţii, ea este întruchiparea morţii care va pune punct final tuturor întrebărilor, şi care dacă nu s-ar apăra din faţa atacului poetului ar muri (dar numai pentru el) pentru că pasărea morţii are şi ea un timp stabilit dinainte, se află peste tot, multiplicată în toţi, temporal individualizată pentru fiecare. În toată această revoltă Costel Stancu îl invocă din nou pe Dumnezeu, poate chiar în momentele de recalibrare: „Mai lasă-mi, Doamne, clipa,/ nu mi-o lua. N-am ce îţi da în schimb./ Eu sînt nimic. În afara mea e totul.” (p. 189). Fructele de pe această „terasă” au cojile sparte din cauza păsării hărţuite şi rănite, dar care (repet) nu moare încă pentru că nu şi-a terminat timpul de zbor pentru Costel Stancu.

Deasupra celei de-a opta perspective, Ieşirea din peşteră, „norii s-au adunat,/ ca nişte peţitori”, dar Costel Stancu continuă să scrie şi pe această întunecare deşi i „s-a terminat demult creionul” pentru că scrisul rămîne singura modalitate de a-şi face lumină în procesul lui existenţial mereu în inflaţie de timp, după cum prea des se întreabă „cît timp mai e?”. Din nou aceleaşi nelinişti şi dileme asurzitoare i se citesc pe chip, iar asta confirmă într-un final de poem:” Ce, cînd eu însumi nu sînt decît/ un cuvînt ce ezită/ între multele-i înţelesuri?” (p. 200), recunoscîndu-şi totodată şi compoziţia plasmei personalităţii lui – oscilatorie între surplusul de acid şi cel de bază – cea care îi determină fluctuaţia poetică, dar cu toate aceste extreme lăsînd liberă o cale de mijloc (sub forma unei eprubete în centrul conştiinţei) prin care Dumnezeu îi alchimizează toate substanţele nocive în aur, şi iată cîteva mostre: „Vin înspre tine, Doamne, cu speranţă/ asemeni săracului la moara din sat/ să-şi macine sufletul...” (p. 193) sau „Oricît voi scutura/ pomul din mijlocul grădinii/ tot va rămîne între crengile lui/ un cuib neştiut de nimeni-/ taina din inima mea...” (p. 194) ori „Timpul/ e un iepure/ pe care toţi se laudă/ că l-au prins” (p. 195). Astfel, cu fiecare poem, Costel Stancu parcurge un episod de regenerare cu harul ce i s-a dat, transformîndu-şi permanent nisipul interior al deşertăciunii în aur. Fructele din această terasă sînt aurite de polen, la fel şi aerul, tot aşa, feţele noastre.

După ce păşim pe cea de-a noua „terasă”, Înghiţitorul de creioane, îl întîlnim pe autor explorînd calea poeziei evadarea din tensiunea eşecurilor, prin busola veşnic orientată spre răsărit, chiar dacă se califică a fi „asemeni ocnaşului care/ a greşit drumul şi s-a întors/ prin tunelul săpat cu unghiile,/ ani şi ani/ în aceeaşi celulă” (p. 211). Durerile mari şi pregnante în poezia lui Costel Stancu sînt iubirea si deşertăciunea, el socotind că trăieşte „clipe lungi, neutre”, dar cu toată această sentinţă umană el speră în recursul răsplătitor, divin, care-i va face dreptate – nu din dreaptă judecată, ci din milă: „Nu mi-e dat să am odihnă pînă cînd,/ la capătul scării, nu va clipi, îngăduitor,/ ochiul lui Dumnezeu” (p.220). Deşi iubirea este pentru el – întotdeauna! – devastatoare, poetul îi exploatează la maxim starea de preludiu (cea în care el intră în aura ei de miracol, aşa cu spune în alt final de poem: „Ce e iubirea/ dacă nu o apă liniştită pe luciul căreia/ poate sta nemişcată, la nesfîrşit,/ o frunză?”), chiar dacă ştie că şi ea va trece în decompensarea lui după cum ne spune tot într-un final de poem: „La sfîrşit, voi fi atît de sărac/ încît nu-mi va mai rămîne/ decît să visez” (p. 228). Rezultă de-aici şi faptul că poetul este un perdant patetic, dar unul cu tentă spre optimism. El preia totul ca pe un joc la sfîrşitul căruia îi va „rămîne întotdeauna o piesă în plus/ ( ca un dinte de lapte în palma copilului!)”, piesă pe care o primeşte ca pe un „bănuţ de aur/ risipit de Dumnezeu”, fiind sigur că „Astfel, nu te poţi lăsa niciodată/ definitiv învins ” (p. 223). Din propriile căderi, Costel Stancu este capabil să dezvolte suişuri datorită topografiei aprofundate a tunelurilor gîndirii lui. Aici fructele sînt acoperite cu praful de cărbune al creionului consumat în cuvinte întru căutarea răspunsurilor, şi ele pot fi văzute doar de către cei care privesc lumea prin unghiul vizual-poetic al autorului.

În fine, în Risipitorul de hîrtie omul Costel Stancu ne declară că poezia este ancora cu care se agaţă de viaţă „ca întunericul de felinar”, iar ca poet nu este altceva decît „o rană mişcătoare” pe care „o închizi aici, se deschide dincolo”.

În această ultimă parte poetică aflăm şi ceea ce mulţi ştiam dinainte, aceea că nu sîntem stăpîni pe nimic, cum nici poetul pe această grădină – deşi el a sădit-o!-, ci doar posesori vremelnici de lucruri care şi ele sînt sortite deşertăciunii: „Intri în grădină, întinzi mîna după o poamă,/ Pe cer, stelele stau neatinse ca boabele/ în păstăi. Nu eşti tu culegătorul/ îţi strigă paznicul, asmuţind asupră-ţi/ negri-i dulăi. / Tu doar ai pus în pămînt,/ ai udat” (p. 276).

În acest poem se află fructul înţelepciunii poetului, o trufanda literară pe o tăviţă de hîrtie, în care a comprimat lumea întreagă. Cu aceste cuvinte obsedante am ieşit din „grădina” lui Costel Stancu – poetul care nu neagă lumea, dar o analizează, omul care nu-şi trăieşte viaţa, ci o modelează.

* Costel Stancu, ochiul din palmă, editura Mirador, Arad, 2017

web