ILUZIOGRAFII - roman [DOMNICA POP]; editura eLiteratura, București, 2017.

(primele trei pagini):

        "Continui să scriu. Nu voi descifra biografia cuvintelor din constelația frazei, dar am bucuria stelelor să călătoresc pe calea hipnozei spre albele hârtii ca un păstor care intră în verdele unei câmpii, doritor de poveste pentru că povestea lui câmpia este, şi voi scrie despre to ce-am răscumpărat din slava destinului desfăşurat între frontierele minții ce-mi poartă numele, fiindcă eu sunt adevărul şi erorile mele.

        Dacă nu exista hârtia ca o fereastră albastră poate-aș fi scris pe frunze, pe pânze sau chiar în piatră, scrisul fiind conversația mea sanguină, purtată fără glas, cu clipa devorată de lumină, care nu-mi va însera niciodată în ceas.

        Sufletul încins de patimă, prin actul confesiunii, face legământ veșnic cu steaua misiunii şi fiecare cuvânt animă pulsația roșie-n inimă precum siamezii ce nu se pot trăda niciodată, chiar dacă viitorul îi dilată, fiind uniți într- un punct sub piele care le contopește sângele, iar memoria-l curge într-o apă invizibilă, din nevoia de-a rămâne intangibilă.

        Şi dacă-mi pun sângele în bătaia inimii să silabisesc steaua luminii în ritm sistolic asta înseamnă frumosul antic, după cum a spus Socrate că-i frumos doar ceea ce-ți place şi eu îl iau în serios pentru modul lui perspicace de-a pune întrebări de viitor din gheizerul stelar interior pe care-l propulsa între semenii lui, în vremea-n care nu se cunoştea imensitatea cerului şi mai sper să-mi punctez drumul spre marele abis cu arcade roşii de catharsis.

        Iar dacă-mi place Socrate pe care-l numesc Dinamita de Claritate a tainicului cosmos, singurul pământean fără pată care-a savurat cucuta vreodată în mătania mâinii drepte și nevinovată, înseamnă că el este omul adevărului frumos. Nu spun la trecut, deoarece adevărul nu poate fi pierdut.  El dăinuie și emană curcubeie, mai mult, și mai mult, și tot mai mult, albind la nesfârșit Calea Lactee.

        Cred că tot un om frumos a scris pe-un zid acest mesaj dureros despre vid:

Viața

Este

Lungă

Scurtă

         Dar, cum strada cu zidul plângător duce-n piața mare a orașului de unde lumea cară sacoșe pline cu mostre de-a fi muritor, pentru lungirea traiului, cred că nu mulți au luat în seamă mesajul care mi-a sărit în ochi ca o dramă, și mi- a verticalizat drumul ca fumul. S-au inventat aparate de măsură de cea mai mare precizie,  tehnologia este în plină ascensiune și nu știm când va colapsa căci sigur va primi pedeapsa, numai unitatea de măsură a viului nu se lasă prinsă în niciun calcul fix, precum și misterul renașterii păsării Phoenix.

        De unde și dilema: Cum e viața? lungă sau scurtă? ușoară sau grea?

        Știu sigur că este nesigură, ca să-l parafrazez pe Socrate, că tot am amintit de el ca să nu-l lăsăm în negură ceea ce oricum nu se poate, pentru că umbra lui din astral ne înconjoară la plural.

        În povestea mea nu va fi nimic savant, nimic mai deosebit, cu atât mai puțin ceva captivant.            Voi fi eu, plăsmuirea lui Dumnezeu, o simplă persoană a trăirilor, puțin camuflată de perdeaua amintirilor.

        Nu caut să captez atenția, rămân omul cu gândire subiectivă care se amestecă printre oamenii prezentului, dar nu interferează cu mentalitatea colectivă. Și nu- i aroganță sau ingratitudine, cum s-ar putea spune. Pur și simplu trăiesc în plasa nevăzută a lumii, fizic văzută, iar în nodurile de rezistență lucesc cuvintele cu esență ale propriei selecții din mintile unor excepții."