FEMEIA DIN TREN - reflexii  [DOMNICA POP], editura Coresi eLiteratura, București, 2019

(3 pagini)

Dacă Dumnezeu nu ar fi existat,

Omul l-ar fi creat

Femeia de la peron nu era nici prea tânără și nici prea frumoasă, dar atrăgea atenția prin felul în care-și ațintise privirea tristă și curioasă pe calea ferată absorbită-n ochi de uitare ca într-o sală de așteptare. Asta am observat într-o gară, cândva, unde așteptam și eu pe cineva. În consonanță cu acea femeie – implicit cu toate femeile – am început să-i trăiesc sentimentele. Chiar mi-era teamă să nu aștepte degeaba, iar ea să izbucnească-n plâns, pentru că m-aș fi simțit stânjenită de curiozitatea care m-a pătruns și-n care eram blocată ca un marfar de grâne înțepenit într-o ninsoare neașteptată spre un ținut fără pâine. Iar asta pentru că totul părea duios de dureros în așteptarea visului ei misterios. Cum la fel am simțit, mai demult, într-o zi de vară, la fel de dureroasă, când am văzut în oraș o femeie grăbită, cu siguranță, spre casă.

Îmbrăcată în haine simple și negre de supărare și întruchipând tristețea din cap până-n picioare, legăna într-un pachet o rochie albă voalată, vizibil pentru o mireasă cu moartea cununată.

De multe ori chipul acelei femei îmi revine în minte, și cred că ar fi trecut și prin infern ca să- și găsească fata pășindu-i înainte. Ea se afla contra cronometru într-o cursă înspre trecut, iar pașii ei aruncau limbi de foc spre toți oamenii întâlniți în cale ca niște piedici în goana spre altarul împodobit cu flori de jale.

        Durerea din ochii acelei femei îndoliate s-a împrăștiat ca aripile unei păsări rănite când se zbate, și a stârnit un praf invizibil, cernit, și-n gara în care mi-am amintit.

        Cu siguranță că și ea pășise atunci în praful din năruirea viselor, iar înaintea ruinelor a existat un imperiu pe care l-ar fi vrut nemuritor.

        Omul vânează năluci vii de fericire din motivația de a-și clădi visuri de mărire, un mod de acceptare a trăirilor mărunte, deși în fiecare crește o nălucă de praf cât un munte.

        Visele se alcătuiesc, reverberate, din vuietul unei dorințe condensate. Dacă dorești ceva cu toată ardoarea, tot ce se află în jurul tău se va înfrumuseța, orice cădere își va abandona decăderea, mulându-se în jurul inimii și acordându-se cu ea, pentru că numai prin stăruință se poate închega o mare dorință care să reprezinte-n oglindă tot ce mintea a râvnit să cuprindă. Marii visători ai lucrurilor mărețe au fost cei mai mari doritori de frumusețe, așteptându-le într-o stare stimulară așa cum drumețul vrea apă rece într-o zi caniculară.                Nimeni nu ne poate imagina visele așa cum ni le descoperim singuri, fără vreo formulă iscusită, ci simplu, cum ar fi dacă am avea prilejul să intrăm într-o casă veche, părăsită, și să nu-i vedem doar pereții intrați în moarte, ci să auzim din miezul lor sunetele vieților trecute. Să reușim să deschidem ferestre în ziduri și să zidim ferestre de viduri. Astfel vom contura alte ferestre cerești pe care le-am putea deschide spre interior numai după ce vom fi reușit să desfacem lacătul firii pământești, și când – eliberați din lanțurile zalelor lumești – am putea desluși realități iluzorii, cum ar fi într-o pasăre compactitatea christică din forma crucii, căreia să-i putem absorbi nuanțele aripilor în culorile misticii, iar ea, pasărea, oricât de sus s-ar depărta, să ne elibereze vederea de umbra rea, care, odată pătrunsă în umezeala ochilor ei, să intre în apa sfântă din imagistica unicului Trei. Iar tot ce reprezintă visul nostru să urce o dată cu zborul, împreunându-l cu finețea aripilor ei precum limpezimea apei cu norul, și noi să nu- l tânjim prea mult, pentru că riscăm să urcăm mult prea mult, și, astfel să coborâm brusc din ideatic pe pământ, prăbușindu-ne Icarul visului pe pajiștea falsă a paradisului. La asta mă gândeam, într-o doară, în vreme ce-o priveam pe femeia din gară.

Gările se aseamănă cu bisericile.