LEAGĂNUL DUMINICII - proză [DOMNICA POP], editura Coresi eLiteratura, București, 2020
(3 pagini)
[.....] Regăsim în ea portretul dimineții întâi, arhetipul transcendent din care s- au produs, una din alta, toate zilele.
– Îți dai seama, mi-a spus odată cineva, câtă risipire de Dumnezeu se află pe pământ, pentru niște păcătoși ca noi. Asta ne face cumva răspunzători pentru fiecare gură de aer! Cât aer avem! Aer din belșug peste tot!
– Oricum nu avem nimic altceva de făcut decât să-l respirăm pentru a continua să trăim, i-am răspuns provocator.
– Asta nu-i de ajuns! mi-a spus pe un ton mustrător. Când respirăm trăim și murim în același timp, apropiindu-ne de cer. În fond este un proces ireversibil pentru a înainta. Și inspirația și expirația lungesc viața apropiindu- ne de moarte.
– Subiectul acesta este cam greu de pătruns, i-am spus. Întâi facem o constatare și după aceea intrăm într-un spațiu confuz, de nestăpânit.
În vecini se aude țipătul unui cocoș. Este trecut de ora patru după-amiaza, iar cocoșul fantomatic precedă deja dimineața zilei care va veni. El trăiește înregimentat în mersul și sensul lumii fără a avea aparent conștiență de asta, și pare o vietate fără minte, un instrument viu de cântat. În zona unde trăiesc, mulți cocoși inflamează diminețile sub impulsul biologic corelat cu deșteptarea zorilor.
Ce înseamnă un cântec de cocoș în afară de faptul că un țipăt de eternitate se dezvăluie urechilor noastre spre a ne da un nou impuls spre viață? Cântecul cocoșului este prezent în orice fenomen sau împrejurare cum ar fi ploaia, scrâşnetul unei frâne, zgomotul unei căni scăpate din mână, clipitul pleoapelor, fiecare pas de picior pe pământ, în toate se află ascuns înrudit cu primul țipăt din scriptură – semnalul de alarmă care a prevestit slăbiciunea omului.
Căci omul s-a dovedit dintotdeauna o creație trădătoare până moare, la fel ca păsările care prin natura lor au pământul la picioare și care își vor pierde înălțimea și vor muri în ziua sortită, iar aripile lor sub umbra cea mare vor căuta consolare.
Pășim printre fantome de păsări care alunecă printre noi, umbre înălțătoare, zboruri târâtoare, în aur de soare și negru de noroi.
De multe ori mă pătrunde câte-o recunoștință față de aparent nesemnificativul cântec de cocoș. Regăsesc în el speranța și deznădejdea omului în a-și afla pacea sufletească. Cum s-o obțină dincolo de toată realitatea predominant recalcitrantă? Păcatul a luat toate formele posibile începând de la primul măr sfânt. Micul măr din geneză se rostogolește și-acum în tot și în toate, rotunjind provocator manifestarea profetică într-o contradicție permanentă cu vinovăția și nevinovăția. Căci întodeauna există o cale de întâlnire pe care vina se va împăca cu consecința ei.
Locul în care trăiesc există de la începuturile pământului. Cândva, în teritoriul casei de-acum, poate s- a născut un animal preistoric sau a trecut o corabie, probabil o apă și-s fremătat valurile ori chiar a murit vreun războinic.
Anatomia locurilor vibrează în rezumat de trecuturi cunoscute, dar și necunoscute – topite în cenușa istoriei îndepărtate.
Mă bâzâie o muscă și brusc revin la realitate. Nu pot să nu mă întreb de ce există războaie pe pământ și de ce oamenii nu se iartă mai ușor între ei. Îmi verific telefonul, niciun mesaj și-mi trece prin minte că decât să citesc, nici nu am mai căutat cartea, mai bine aș face o plimbare pentru a-mi încheia ziua, mai ales că între timp pe sfârşite, cartierul aproape pustiu, doar câţiva trecători și niciunul nu mai acorda prea mare atenți e împrejurului său. Ce simplă ar fi viața dacă am viețui într-o înserare permanentă. Adevărul este că atunci când descoperi aimplitatea ești predispus să o complici, ți-e greu s-o accepți. După ce am ajuns pe pista de biciclete mi-am amintit că se împlineau cinci veri de când las urme pe ea.
Datorită acestui gând pista s-a întins înaintea mea o panglică albastră de aniversare, pe care treceam un punct mișcător. Totul în jur era viu, dar vag. La început am intrat într-un tablou care, pe măsură ce înaintam, mă înghițea pedală cu pedală. Puterea mea de cunoaștere se contopea cu forța de atracție a pistei care emana iubire prin faptul că mă acceptase atâta vreme cu toată deschiderea în tandem cu cerul care se angrena în mișcare.
[.....]
– Când ai învățat să mergi cu bicicleta? m-a întrebat o femeie din parcul unde am oprit ca să mă odihnesc pe-o bancă.
– Demult, aveam vreo șapte ani, i-am răspuns. Și i-am povestit despre prima mea bicicletă. Bucuria, emoția, toate pentru că mi-am dorit o bicicletă albă, greu de găsit în perioada comunismului.
Noi două ne știam mai demult, din vedere. Îmi lăsase impresia unui om special și ordonat. Avea un program fix, își scotea cățelul la plimbare în fiecare seară, iar dimineața alerga ușor pe alei, deși avea o vârstă destul de înaintată. O vedeam la aceleași ore în timpul plimbărilor mele.
Acum, că am început să ne vorbim, m-a impresionat tonul vocii ei și așteptam să mă mai întrebe ceva, despre orice numai să-i mai aud vocea blândă în care parcă pluteau toate cântecele de leagăn. A trebuit să încep eu:
– Ce mai faceți? Vă știu de multă vreme. Sunteţi un model pentru mine. Faceți și sport! Alergați în fiecare zi? am întrebat-o, deși nu mă interesa prea tare.
– Cum recunoști omul- fluture într-o mulțime? m-a întrebat pe neașteptate, brusc, ca și cum întrebi cât e ceasul.
M-a surprins întrebarea ei, fără nicio legătură cu subiectul. Oare știe că scriu poezii? Nu știam cum să răspund. Să spun că observ omul- fluture după parfumul pe care-l împrăștie sufletul lui, oferind mulțimii lecția cea mai simplă a iubirii de semeni? Că acesta este mult mai înalt în spirit, destinde aerul cu unda sa de liniște și......
